Sâmbăta fulgilor

Pârtia pentru schi se desenează cu urmele fiecărei coborâri. Cu fiecare dâră, devine o tot mai încâlcită barbă albă de moșneag. Plăcerea plutirii sau cea a unui zbor care e pe cale sa înceapă îl face pe schior să vrea iar și iar. Fulgii de deasupra reușesc asta, să plutească și să zboare. Dar pentru ei zborul e o ultimă coborâre.

În fiecare iarnă îmi propun să străbat vara povârnișurile pe care cobor iarna. Să le văd goale de zăpadă. E ca dorința de a vedea goală o femeie frumoasă. Vara uit si așa se scurg anotimpurile. Vara prefer goliciunea permanentă a mării.

Se plătește urcarea. Urcarea este gestul public. Statul la coadă și prinsul de funia teleschiului sunt ritualul urcării. Coborârea este o chestiune intimă, care nu se poate povesti și rămâne, în realitate, în afara oricărei discuții. La fel e și în viață, ridicarea costă, ea e privită de cei din jur, coborârea e gratis și personală.

Brazii au puterea să renunțe la mândria lor și să accepte măreția mișcărilor schiorului.
Ei devin fundalul rezervat al acestei alunecări perfecte. Poate perfecțiunea alunecării, tentația perpetuu-mului mobile și privilegiul controlului îl ridică pe schior la înălțimea simbolică a brazilor.

Liniștea din pădure, cu o zăpadă în jur de 80 centimetrii, este nefirească. Pare a fi făcută. Ascultând în jur, pentru că e mai mult decât că nu se aude nimic, parcă se aud foarfecele spiridușilor care taie felii timp, fabricând-o.

Ieri am schiat pe o ceață groasă. Ceața, în afară că e un mediu foarte friguros și fără vizibilitate, nu dă prea multă hrană spiritului. Celții au preamărit ceața și au făcut-o casa bărcilor cu zâne. Pentru că ceața le era dată, ca să fie iubită de popor, au înfrumusețat-o cu trupurile fecioarelor. Pentru o specie vie, orice lucru urât poate fi salvat de trupurile fecioarelor.
Singurătatea schiorului în ceață e o totuși o lecție despre soare.

Ce farmec au pozele? Duc acasă și pun în cămară câteva miimi de secundă? Trei fotografii am făcut și bateria aparatului, anume încărcată, a murit din cauza degerăturilor. Adică trei miimi. O fotografie poate fi și o semnătură, un semn al unei bucurii de care, la greu, ne poate fi dor.

Fulgii mici, proveniți din ceață și minus 12 grade, se rotesc ca mici vâltori, în jurul nostru și lasă cu agresivitatea lor o impresie definitivă. (vezi titlul) Promoroaca se așează pe păr, gene, sprâncene și pe puful de pe obraji, ce părea a nu exista, sau măcar a fi invizibil. Peisaj lunar, și totuși se simte o vioiciune a tuturor. Schiorii intră și ies de pe pârtie ca albinuțele unui stup.

O tabletă de ciocolată, sau un măr aproape congelat, redau forța. Dacă forța ar fi aici, dar nu e. Nici nu conteaza.