1. De ce spiritul tãu idealizat bate la portile singuraticei mele cetãti? E una. Una în viatã o astfel de iubire deplinã si fãrã de cusur si tocmai mi-a zburat printre degete ca un fluture albastru pierzãndu-se spre soare. M-a orbit. M-a orbit chipul tãu palid scurs în ochi. Obsesia albastrului. Femeie voluptoasã visezi tu? Ai impus gãndului rãzvrãtit cursul tãu delicat, cu sãruturi ca pe mugurii sãnilor.

Te vãd fugind peste un cãmp cu flori – fugi de mine? De ce esti acolo – atât de sus încât dacã mi-as trimite porumbeii la tine ar cãdea secerati de înghet?

si ne iartã nouã pãcatele noastre, precum si noi iertãm…

Ai rupt firul vesnic al fragilitãtii ca un val ce îneacã în sine iubirea.

În tine unul Isus Hristos cred…

Mi s-a tãiat respiratia de lacrimi – mã sufocã numai gândul la tine. M-am izbit cu capul de un coral într-un vãrtej.

2. Te gãsesc oarecum schimbat – în modul în care îti strãluceste soarele prin pãr – pare aproape roscat, încât ai vrea sã-l sãruti. Atâta respect pentru teasta aceea micutã, fragilã de-ai putea-o strivi între degete ca pe un fruct copt…

Ochii tãi mã tintuiesc si parcã zâmbesc din niste amintiri voalate spre luminescentã maximã.

Amintirile emanã o anumitã pace blãndã si intimã pe care mã trudesc sã o regãsesc si care cu sigurantã nu se aflã în codul genetic al firelor de iarbã, al cãldurii aurii a soarelui sau în mireasma ciresilor noaptea – dincolo de un tangibil imediat. Printre copacii aplecati de flori serpuieste o potecã – martorã a mãinilor ce se strângeau spasmodic, ca niste gheare.


3. Sângereazã sub piele de cele 1000 de lovituri de bici date de semenii lui. S-a nãscut diform ca sã primeascã batjocura din plin si s-a nãscut cu sufletul gol ca sã reverbereze suferinta în el ca un ecou. L-au batjocorit cãci era atât de frumos sub tâmple încât razele noptii se temeau sã-i atingã chipul si atât de bun încât se înmuiau în aur buzele femeilor ce-i sãrutau picioarele. Iar tãcerea lui doare pe cei ce au ochi sã vadã si urechi sã audã si inimã sã creadã. ÃŽmi sãngereazã ochii de lumina sa cãci mi-am întors spatele de la el spre întuneric, dar îmi rãzbate prin suflet odatã cu bãtãile inimii. S-a asezat cu pieptul în fata sãgetilor sfârsind tãcerea glasului meu. Cred în el, cãci îi vãd mãretia si stiu cã doar pe credinta mea se sprijinã.

Cred, Doamne, ajutã necredintei mele!