Eu scriu pasteluri pentru că mi s-a urât cu mine. Pentru că lumea pe care eu o văd nu este eu. Pentru că dincolo de orice speculații ea există tot așa de frumoasă pentru toți. Eu scriu pasteluri pentru că am învățat să fiu impersonal. Munca la ziar pervertește. Nu mai poți fi naiv. Poți fi orice altceva. Încă mai poți să iubești și eu iubesc oamenii, viața și neviața. Uneori mă întreb dacă nu am devenit cumva credincios și nu am început să descopăr în fiecare părticică minunea creației. Doamne păzește! Asta mai lipsea.
La un moment dat am constatat că poeziile mele nu au public. Nimeni nu le place. Am simțit că simbolurile și reminiscențele erudite nu interesează, că nimic din ce nu e palpabil, nimic din ce e simțit de-aproape nu merge la inima cititorului. Și am zis: „Gata! Nu mai scriu. Nu mai scriu cel puțin până voi găsi o cale.” Am zis asta fără speranță. De unde să găsești o cale acolo unde muza ta livrescă nu te poate ajuta. Mai bine de o lună de zile m-au cercetat încă impulsurile de a scrie. Deși sufeream, le-am zis: „Nu, nu. Nu meritați să ieșiți la lumină. Sunteți fără putere.” Tot în același timp mi-am recitit poemele mele cele mai dragi. Le-am găsit la fel de dragi cum le-am lăsat. Dar erau doar poemele mele dragi, nu erau dragi și celorlalți. Și atunci am înțeles adevărul, l-am înțeles într-un mod organic, nu ca într-o teză școlărească: poemele trebuie să fie universale. Să fie simple, dar să aibă putere de seducție. Orice complicație le face bune de aruncat la coș. Și atunci am început să caut o formă în care eul să zburde liber, atât de liber încât să nici nu fie prezent. Nu puteam să scriu poeme de dragoste, pentru simplul motiv că nu aș fi fost sincer. Întâmplător, nici nu mai știu cum mi-am amintit de Alecsandri și de pastelurile sale care îmi încântaseră copilăria. Mi-am amintit cum reușea să îmi transmită stările sale cu mijloace atât de simple. Și am zis: „Voi scrie și eu pasteluri”. Nu eram străin de acest gen. De mai multe ori în peregrinările mele m-am simțit îndemnat și am produs niște poezii în tonuri duioase. Între timp am dat cu nasul de Verheren. O, câtă plăcere în descrierile landelor lui! Nu a mai fost decât un pas până să îmi reiau amintirile și să le transfer în cuvintele mele dragi, bolovanii limbii vechi românești. Și ca să mă simt și mai bine am recuperat sonetul englez, destul de liber tratat, de altfel, prin încheieri esopice, nu filozofice.
Am adunat ingrediente plăcute: universul familiar, duioșia, ironia, înțelegerea, iubirea, exoticul moderat al unor peisaje, muzicalitatea intrinsecă a sonetului modificat pe limba și simțirea mea, limitarea pe cât posibil la o situație caracteristică. Sper că vor prinde la publicul care nu dă doi bani pe prețiozitate și pe originalitate. La publicul adevărat care vrea poezie doar ca să se scuture puțin de cenușiul rutinei. Pe el vreau să îl ajut deschizându-i ochii asupra minunățiilor vieții lui. Aș vrea ca citind pastelurile mele să înțeleagă și să prețuiască în orice lucru mărunt misterul, măreția, frumusețea acestei lumi. Și aș vrea să nu le fie frică de moarte. Pentru că și lucrurile cele mai demne de a trăi veșnic, parfumul unei flori, căldura unei raze de soare sunt supuse morții. Lumea noastră, care trece nu există, zice logica. Și totuși totul e atât de real încât nu poți să nu te simți din când în când împlinit și etern. Și aceste momente au devenit pasteluri.