Mă bucur că s-a inventat metroul...e cald și bine iarna,răcoare și lejer vara.Mă bucur că această râmă subterană ne poartă atât de repede prin măruntaiele orașului fără nici o greutate.Azi am luat iar metroul...simplu,banal,gânditor și mâhnit ca de fiecare dată.Nu am crezut că va fi ceva special astăzi...chiar nu am crezut.

Urc fără grabă și îmi găsesc un loc cu ușurința,nu e deloc aglomerat.Imediat ce ma așez îmi arunc ochii asupra celor din jur într-o scanare devenită automatism...vreau să știu lângă cine va trebui să stau preț de 6 stații.Nimeni nu îmi atrage atenția,sau...ăsta este momentul în care îmi dau seama că am devenit neglijent.Nu îmi dau seama cum de nu am văzut-o...ÎNTÂI pe ea,cum de am trecut atât de repede peste făptura asta atât de grațioasa...iar îmbătrânesc,Dumnezeule...deja mă plictisesc eu de mine cu replica asta...anyway...Ochi verzi,dar verdele acela de iaz iralndez vara,oarecum întunecat,strălucitor și straniu,oarecum mai puternic decât o mare...poate întelegi ce zic...verde cu albastru și cu reflexe aurii...o încantare în orice caz.Apoi desigur buzele,o ispită undeva în Grădina Ghetsimani,cea de pe urma ispită a Fiului Omului nou...blasfemie o să zici,dar tu nu ai văzut buzele alea,în care crezi că ai putea găsi tot sensul Universului tău mic,sfrijit,frustrat si onanist din născare.Apoi brațul,zvelt și ferm în același timp,capabil să te salte și să te doboare...Descifrez desigur și sânul,ștrengărește răsfățat de cupa sutienului.Un alint adus țesăturii,o invitație la infantilism,la copilaria fragedă și ocrotitoare din jurul mamei...Leagănul erotismului de început și bucuria celui de maturitate.Nu mai vreau să continui,vreau să mă opresc aici...și totuși pântecul mă cheamă spre pierzanie...fug...închid ochii și mă gândesc că a fi afemeiat nu e chiar o chestiune cu care să te lauzi atât de ușor...

Nu am crezut că va fi ceva special astăzi...chiar nu am crezut.Și pentru încă o dată m-am înșelat...desigur stațiile au trecut incredibil de repede...desigur în mod previzibil ea nu coboară în aceeași stație...mă ridic și vreau să trec din vagon în vagon până spre urma râmei...fatal!-se ridica și ea,îmi taie calea și mă simt obligat să răresc pasul,altfel chiar o să pară că îi adulmec urmele...las vreo 3 metri între noi...

DE TREI ORI FATAL!!!....în succesiunea de vagoane ajungem la unul foarte pestriț.Undeva în centru, pe băncile de pe ambele parți stau vreo 7 fani declarați ai lui Adi de Vittto....ufff(tot arsenalul prezent-pantofi,soșete albe,bluză de trening peste pulover...nu vrei să mai stii)...mă tem,mă gândesc chiar în fracțiunea de secunda în care se întamplă...în nesimțirea și imbecilismul cronic de care sufera,această secie de "animal rational???" își manifestă "admirația" lipindu-și palma de fundul ei...transpir,respir greu și clipesc des.Strâng din dinți și măresc pt o clipă pasul..."dacă nu s-ar opri...măcar să nu se oprească,nu acum..."-mă doare pieptul și îmi svâcnesc tâmplele,îmi număr pașii până la ea,nu mă gândesc ce ar trebui să fac...FATAL!!!...o altă palmă o lovește.De data asta peste spate,nu a nimerit.La fel de demn și fără tăgadă merge mai departe...se vede că a durut-o,palma acelui scârboase expresie a vieții a lovit prea sus...Simt că ard,vreau să fac ceva,vreau să îi fac să sufere,sunt atât de aproape,câțiva pași doar...ATÂT DE LAȘ...exact așa sunt,nu fac nimic,mă limitez la a arunca o privire către cel de-al doilea,dar temător gândindu-mă că mă uit prea urât...doamne dacă aș fi avut o armă...e atât de ușor să curmi viața...Mi-e teamă să mai merg în spatele ei,nu vreau să o sperii și eu,mă opresc cu o ușa înainte de ultima,nu mă holbez...dar nici nu trebuie,o văd atât de clar...o văd speriată,contariată...cred că încă o doare...o văd cu ohii întunecați,buzele atât de palide...mi-e rușine că sunt barbat...sau că nu sunt.Voi reveni.Pentru că încă ma dor acele palme...