Am timp pentru orice. Îngrijorător este că am timp pentru toți. Deprimant a devenit faptul că nici măcar banalitatea nu mă mai bucură. Tocmai pentru că dispun de enorm de mult timp, uneori îl pierd zâmbind absent perechilor sau singuraticilor care se plimbă pe alei și mă privesc, parcă pentru a-mi cere acceptul să fim contemporani. Absentul din decor sunt numai eu, cel care dispune de timp și care lustruiește zilnic aceeași bancă, identic de solitară pe alee ca și mine. La început, când încă nu aflasem tainele involuției, încercam să ghicesc ce gânduri se ascund în spatele privirilor curioase, prin ce minune reușesc semenii să mă înțeleagă și să-mi zâmbească binevoitor. Când am aflat că și ei sunt simpli absenți ca și mine, am privit parcul ca pe un decor înțesat de natură vie doar în aparență. Singura diferență dintre noi era că eu dispuneam de timp. Ei ma priveau pe fugă, zâmbeau cu compasiunea oferită de neliniștea din cotidianul lor sordid și mă enervau când dispuneau de timp să se oprească pentru a mă privi atent. Timpul mi-a fost oferit exclusiv mie de o ursitoare veșnic hărțuită de nașterile premature. Am fost pedepsit să număr clipele pentru că nu am răbdat să cunosc lumea, să mă înțeleg și să mă accept. Dacă vei auzi vreodată „niciodată nu este prea târziu pentru nimic” să nu întorci capul. Sunt eu, cel care dispune de enorm de mult timp, dar care niciodată nu va avea timp pentru o conversație cu tine.

august, 2007