în sfârșit...am deschis ușa de la camera ei. parfumul îi era tot acolo. de parcă mi-ar fi pândit venirea. mi-a fost teamă să respir. mi-a fost frică să deschid ochii. așa cum eram, cu pleoapele strânse și respirația oprită am deschis prima fereastră.


locul pustiu

s-a trezit numărând ferestrele deschise
iubiri împrăștiate zăceau peste tot
plecate în fugă
izgonite
sutiene dezbrăcate de ultimul parfum
ciorapi aruncați sub paturi răvășite de insomnii

am intrat în baie....peste tot erau urmele ei - săpunul cu care își mângâia zilnic singurătatea, periuța cu care își albea în fiecare dimineață zâmbetul, prosopul pe care mi-l arunca în față atunci când alerga câștigătoare din brațele mele...


omul pustiu

un om privea în el
ca într-o groapă privea
pământul îi cădea de pe frunte
greu de amintiri
omul își ținea umerii îndoiți
o oră i se părea că știe ceva
următoarea că trebuie să i se repete un nume
al său...

omul s-a întâlnit cu locul său. ce bine se potriveau!

am ajuns pe balcon. era cer și atunci. jos era puțină mișcare. călători îngroziți de drumuri. sus, mult pustiu. stele care trăgeau să cadă.
m-am aplecat peste el și n-am simțit prea mult. m-am înălțat pe degete și nu m-am ridicat prea mult. mai mult de-atât nu puteam. așa este când n-ai aripi și vrei zborul.

așa cum eram, cu brațele întinse și ochii larg deschiși am închis și ultima fereastră.