Mi-am deschis inima și n-a mai fost loc pentru aer,
tu nu urcai, nu coborai,
în imponderabilitatea lumii mele
doar țigările se mai puteau fuma
și tăcerea scărilor lumina un om prea amețit de viață
ce găsea calea spre stele.

îți vei mai putea lua cuvintele înapoi
sau poate s-au scurs deja otrăvite în venele mele

(îmi mușcam degetele sub o lume divină
ce se prăbușea pentru că mă încălțasem prea înalt)

îmi vei putea vindeca sufletul demontat
din definiția fericirii lui prin definiția ta

(și dezgoleam cuvintele de glasul tău,
imobile să nu mai poată lovi, te dezgoleam pe tine)

Inspir, dar nu mai e aer,
l-ai luat pe tot, nepărtinitor, în bucle perfecte te poți droga
cu inexistența mea.
și-a ta?
și-a ta?