E noapte. E atâta întuneric! Dibui prin cameră căutând pe cineva. E prea mult loc în camera asta. Și nici o suflare vie. Doar eu și întunericul.
Aș aprinde lumina, dar mi-e frică să nu văd camera goală, să nu mă văd pe mine goală pe dinăuntru. Așa că, dibui. Caut o speranță care s-a ascuns, poate undeva după colțul unui tablou. Sau caut să ating cu degetele, ca un orb, persoana din tablou. O amintire! Mă dezgolește și mai mult, mă rănește. Sau am rămas mereu rănită? Nu m-am cicatrizat niciodată?
Mi-e frică, dacă și durerea aceasta m-ar părăsi, ce mi-ar mai rămâne? Doar singurătatea, doar eu și ea, două umbre ale nimănui. Măcar dacă mi-ar răspunde, dar așa!
Trebuie, trebuie să mă trezesc, asta îmi spun prin somn, îmi e teamă, inima îmi bate repede, întind mâna, dar în afară de perna mea de fiecare seară nu găsesc nimic. Hai...gata, trece,e doar un vis rău de-o noapte!
Aprind lumina și îmi reazem gândul de icoana de lângă dulap, îmi e mai bine și inima bate mai încet. Cred că am să mă duc să descui ușa. O să deschid și calculatorul, oricum va urma una din acele lungi nopți fără somn. Mi-aduc acum aminte de cândva-ul în care aș fi vrut să te întreb: în ce brațe am să fug de voi avea coșmaruri?
Zâmbesc amar amintirii, îmi vor mai răsuna multă vreme în minte fraze și cuvinte și nopți vor mai fi nedormite și iar simt nevoia să pun întrebări și iar o vorbă de-a ta îmi răsună-n urechi: ,,Așteaptă!’’