Știu, pare a târziu ceea ce fac, nu pot da socoteală întunericului pentru ceasul meu de lumină...
Sunt într-o tensiune sentimentală de-a dreptul insuportabilă... am și eu un colț de lumină, trebuie sa mă adun ca să mă pot risipi apoi ...
Nu vreau sa fiu explicită... nu încă. O să vină ea ziua aia, ziua în care o să-mi renasc visul lăsat undeva la marginea marginilor...
Până acolo, sunt datoare cu trei lumânări înspre munte...
Știu, scriu rar, n-am timp nici de sufletul meu, arsul... nu i-am mai dat nici o lacrimă... e ger... strâng din dinți și merg mai departe... mai departe de mine, și fac asta tocmai spre a mă putea regăsi... în rest nu am de ce da socoteală întunericului pentru colțul meu de lumină...
Și dacă nu mor, străbătând viforul, noaptea, pustiul fii sigur că mă voi întoarce... ai să mă recunoști după aură, voi veni să ți-o dau...