Cu degete albe, luna îmi mângâie urma sărutului tău. Zâmbesc prin somn și, fiindcă degetele lunii au finețea degetelor tale, întredeschid ochii, în speranța că te voi vedea pe tine.
Văd mai întâi carul mare, ce s-a oprit o clipă lângă fereastra mea, încep să-i număr stelele – întotdeauna când vreau să se întâmple o minune, număr stelele carului mare - șapte este cifra mea magică, a mea și a lumii. La șapte, ultima stea îmi zâmbește complice și atunci de după zâmbet apari tu. Ești așa de înalt, cu părul argintat de raze, cu cerul în priviri, încât uit să te întreb cum de ai venit atât de repede, încât lacrima de pe obraz nu a avut timp să-și termine drumul spre buzele ce au încă pe ele gustul tău. Nu-mi lași timp pentru întrebări, în secunda următoare mă strângi cu putere la pieptul tău și nu-mi mai pasă cum...de ce...de unde. Închid ochii și mă las purtată de brațele tale puternice și calde, îți număr bătăile inimii ce-mi par cea mai frumoasă muzică auzită vreodată, mă las învăluită de privirea ce cade pe chipul meu și vreau să merg cu tine la capătul zării.
Tu, pășești încet pe o potecă știută în care pașii își găsesc ușor ritmul, spre pădurea ce ne cheamă în fiecare seară, să ne spună povești din murmur de frunză îndrăgostită de vânt. O liniște stranie ne-nvăluie și doar zgomotele mărunte ale pădurii adormite ne însoțesc mersul printre ierburile ce au cotropit ultima urmă de cărare. M-așezi încet, încet pe un pat de flori, îți simt răsuflarea fierbinte când te-apleci să-mi săruți ochii și atunci îi deschid, să poți vedea ce culoare are fericirea din ochii ce au închis în ei așteptarea.
Pentru o clipă, uit să respir. Sus, deasupra noastră stele, alte mii de stele s-au ridicat înspre cer, în clipa când mi-ai lăsat cu gingășie trupul în iarba împletită cu flori. Am închis din nou ochii, să poată să-mi rămână întipărită pe retină imaginea ta printre stele. Sunt stele mii, pe fiecare fir de iarbă o steluță, pe fiecare frunză mai multe, cu mult mai aproape de noi sau ardoarea din noi ne-a dus mult mai aproape de cer, transformându-ne în două flăcări înlănțuite ce i-au ars noaptea și i-au înroșit orizonturile. În univers nu mai existăm decât noi, iubirea noastră cu aroma de iarbă strivită, mii de stele ce ne acoperă, jerbe de alte stele în care ni s-a spart sufletul, ducându-ne unica ființă pentru o clipă, în absolut. Așa am fost noi printre stele, așa am văzut acele luminițe ce străluceau în jur, ce nu erau decât...mii de licurici dansând și arzând ca și noi în iarbă, pe frunze, rotindu-se în aer într-un dans al luminii, eternul dans al vieții, eternul dans de îndrăgostiți.
Așa am aflat că și stelele se iubesc, prin mii de licurici ce strălucesc în noapte. Sau poate că, în cinstea iubirii noastre pure, cerul a aruncat în iarbă pulbere de stele, să învățăm și să ținem minte drumul spre el.
M-am trezit dimineață, te-am căutat lângă mine, am găsit numai dorul de tine, am găsit doi licurici adormiți pe pervazul de la geam și doar când mi-am văzut în oglindă semnele de pe buzele arse, am înțeles că în noaptea albastră, când s-au iubit licuricii, mă vizitase îngerul. Da, îngerul meu frumos cu părul argintat, cu cer în priviri și degete fine ca razele de lună, ce m-a învățat într-o noapte, cum putem găsi drumul până la cer.