Să pierzi un prieten adevărat...



Stăteam lângă copacul meu, cel pe care în inocența mea de atunci, din vacanțele petrecute la bunici, îl consideram singurul și adevăratul prieten... Fiind prea mic pentru a înțelege ce este cu adevărat credința, mă închinam lui ca unui Dumnezeu coborât din lemnul sfânt. Și tot lui îi mărturiseam primele mele vise, toate gândurile mele simple, dar atât de sincere. Privindu-l, simțeam cum mă transfiguram într-o altă ființă, care-și lua zborul spre tainicul senin ce ne înconjura pe amândoi. Mă jurasem să fiu fratele lui de cruce, îndurasem ascuțita durere a briceagului care-mi scrijelise pielea inocentă, pentru a-i da lui, fratelui meu întru veșnicie, stropul de sânge, care, prelins pe coaja lui aspră, trebuia să însemne legătura noastră sfântă pentru totdeauna. Îmi primise pecetea frăției cu demnitatea ce i-o dăruise pământul. Dar, de la o vreme, crengile lui, întinse de un veac, stăteau mereu într-o așteptare; păsări pribege și uitate de neamul lor trăiseră și se mistuiseră pe trupul lui de atâta viață...Ultima pasăre plecase țipând în ceață de atâta durere, atunci când cuiburile moarte și bătrâne ale celorlalte păsări începuseră să se prăbușească înlăuntrul lui, de atâta singurătate...Înlăuntru, copacul meu era gol de atâta bătrânețe, deși de câțiva ani încoace, de când îi spusesem că suntem frați, începuse parcă să întinerească și să îi înmugurească în peștera săpată de timp în trupul său crengi ca niște stalactite și stalagmite; prinsese iar viață, de când picătura din sângele meu îi atinsese coaja adânc mirositoare a iarbă, în acea seară cu lună flămândă de ploaie. Dar era o înviere searbădă și incoloră ca apa râului în care se oglindise o viață. Știa că moartea-i aproape, lucrul pe care eu nu aveam cum să-l știu, nici cum să-l simt la vârsta aceea. O tristețe nelămurită îl istovea de un timp, nu mă mai privea drept în ochi, nu-mi mai răspundea la întrebări ... Înspre toamnă crengile lui începuseră să fremete, ca un suflet care bântuia descompus și mucezit, țipând înlăcrimat, căutându-și parcă loc de popas.
Lângă el simțisem întotdeauna cum îmi creșteau aripi, și când îl mângâiam inima-mi dansa sălbatic ca o vrăjitoare hirotonisită proaspăt, iar atunci când îi aduceam câte o floare albastră de câmp și o înfigeam în crestătura trunchiului știam că îmi mulțumea pentru fărâma de viață pe care i-o dăruiam.
În miezul unei nopți cu furtună, istovit de atâta singurătate, copacul meu s-a prăbușit. Pescarii spun că mai întâi i-au căzut crengile, una câte una, parcă ningea, apoi păsări nelămurite l-au jelit, țipând cu ciocurile negre la răsărirea lunii, malul râului s-a cutremurat, peștii n-au mai mușcat în noaptea aceea, și un frig mare s-a lăsat ca o răsuflasere de moarte...În zori sufletul lui își găsise veșnica odihnă...
M-am dus să-l văd. Singur, întins spre apa râului, așa cum se prăbușise, ca un sinucigaș fericit. Crengile căzuseră mistuite de atâta durere și acum îi îmbrățișau trupul într-o încleștare fără speranță. Pe vârfuri ramurile îi erau încă umede, de ploaia de peste noapte sau de lacrimi, bocindu-i topirea în neființă. Am îngenuncheat lângă urma fratelui meu, în timp ce prin coaja strivită de șoaptele mele pierdute, se auzea parcă o muzică din timpuri străvechi, ca și cum cuiburi de păsări dansau înlăuntrul lui. Atunci, în aerul violet al toamnei, am înțeles pentru prima oară ce înseamnă să pierzi un prieten adevărat...