Valea fetei(fetii)


În cântec de păsări
Și cristal de asfințit,
Drumul plin de praf,
Mă poartă obosit.

O liniște coboara,
Și ingheață tot ce e viu,
O silueta în alb
Mă atrage în pustiu.

Cu firca mă încântă
Surâsul neclintit,
Și ochii ei ma alintă
Cu dragoste și chin.

Mâna an vrut să i-o ating
Și înapoi s-a dat,
Cu lacrimi în ochi,
Două vorbe a țipat:

"Salvează-mă", a spus,
În timp ce a dispărut,
Și m-a lăsat singur
Sub stelele de argint.

În vise o aud plângând,
Lângă un stejar batran.
Firul ei de lacrimi,
Din el izvorând.

În fiecare noapte îmi
spune, cu un glas divin:
"stejarul trebuie să moară
ca eu să pot traii".

La miezul nopții am pornit,
Cu sufletul convins,
Să fur mireasa codrului,
Și să o fac a mea.

Toata pădurea s-a pornit,
Să stea in calea mea,
Dar focul inimii aprins
ÃŽn cale tot ardea.

La asfințit izvorul
de lacrimi a secat,
Când trunchiul gros și
negru, luptei a cedat.

Despicat în două,
A dezvăluit o fată,
Cu mult mai frumoasă,
Decât in orice vis.

Scapată de blestemul
Ce a fost nevăzut,
Odată cu inima ei,
Padurea a renăscut.