Drumul către Rast părea un drum oarecare, parcurs la 21.30. Este o localitate la aproximativ 80km de Craiova. Dar simțeam, știam că nu este unul oarecare. În primul rând, era noaptea de Înviere, noaptea în care cerurile se deschid iar oamenii nu au voie să fie triști...
Până a se concretiza această plecare chiar în noaptea de Înviere, nu îndrăznisem să-mi exprim dorința de a merge acolo...dar iată-mă, într-un microbuz alături de colegii mei, cu toții ne îndreptam spre acel sătuc unde știam că este numai durere, durere provocată de Dunăre, fluviul pe malul căruia am crescut, pe care îl iubesc atât de mult...

A început Slujba de Înviere!
Arhiereul a iesit cu lumânările vestind minunea: „Hristos a Înviat!”Oamenii din jurul meu, au răspuns sfios: „Adevărat a înviat...!”Am simțit durere...o durere care nu trece ușor...oamenii, să ajungă să nu creadă că Hristos a înviat...Vestirea s-a repetat, iar de dată aceasta, grupul nostru, a strigat cu mai multă putere”Adevărat a înviat!”Am văzut multe priviri îndreptate spre noi...ochii tuturor se umpluseră de lacrimi...am simțit cum lanțurile durerii se slăbeau...
Am întâlnit privirea de cărbune a copilului din fața mea. Era o fetiță de vreo cinci anișori, tare frumoasă! Mă privea și ea...cu uimire...
Cântările au continuat după vestirea învierii. Preoții au început să cânte:”Hristos a înviat din morți...cu moartea pre moarte călcînd.....”În același timp, am început să cântăm și noi! Cu glas tare, care exprima bucuria învierii Mântuitorului Nostru!
În acele clipe, Hristos era mai simțit printre noi ca niciodată! Cu teamă parcă, timiditate și poate chiar rușine...femeia din fața mea s-a întors și s-a uitat spre noi...Iar noi, cântam cu și mai multă putere! Femeia a izbucnit în hohote de plâns...plângea cu suspine...Plângeam și noi...lacrimile noastre s-au întâlnit în durerea și bucuria comună...Mulțimea și-a dat drumul la lacrimi...Plângeam în același timp, de bucurie și durere, pentru moarte și înviere femei și bărbați, copii și bătrâni, români și țigani, intelectuali și oameni simpli...Le priveam chipurile care nu mai erau deloc crispate...erau eliberate prin lacrimile care le vărsau! Lângă mine era o țigancă, plânsese tot timpul! Niciodată nu mai vazusem un chip atât de expresiv! Am simțit nevoia să o iau de mână, să o ating...dar, mi-am dat seama că deja ar fi fost prea mult pentru seara aceea, era prea emoționată...nu știu dacă am greșit...
Torțele ardeau în cele patru colțuri a bisericuței improvizate, luminări în mâinile fiecăruia...la câțiva metri, luminată de un sistem electric, era masa spre care urma să ne îndreptăm cu toții la final. Astfel, peste un podeț lat de un metru, ca pe un drum al plângerii, încet, au trecut câteva sute de oameni, pentru a ciocni ouăle de Paște!
S-a făcut lumină! Era lumina izvorâtă din sufletele lor! Se bucurau că nu sunt singuri, că suntem împreună, că discută, căci alimente aveau și înainte de venirea noastră!
În ochii lor se citea optimismul...așa este țăranul român, omul simplu...El nu se gândește la sinucidere, nu cade în depresie, nu are nevoie de psiholog, nici atunci când rămâne sub cerul liber...Nu, ei au nevoie decât de oameni și de Dumnezeu, iar în noaptea Invierii, cu siguranță nu au fost singuri!
În depărtare se vede o cruce...Fiind întuneric în direcția aceea, a durat ceva timp să realizez ce este...Era crucea Bisericii satului....
În noaptea de Înviere, în Biserică era întuneric...nici o lumânare aprinsă...căci, deși apa nu a intrat în biserică, în jurul ei este multă apă...nu se poate trece...iar lumină, nu putea fi, căci lumina este adusă de oameni.....