Între noi depărtarea devine tot mai ironică.
Orizontul face tumbe spre amiază când soarele mă mușcă de obraz
Mi se retează chiar și clipele astea. Nu mai am nimic. Nu mai am nici măcar singurătate
Inventez un zeu, o pasăre și un copac.
Toate acestea se adună sub numele tău redefinind depărtarea
Nu mă rog. Nu fug. Nu respir.
Cânt cu vocea scăzută ca o fântână secată
Cânt și-ți dau să bei mâlul cuvintelor mele.
Dimineața suntem verzi, dar ne frângem ușor.
Tu ai vocea mai groasă atunci. Până pleacă nălucile hai să îți fac o cafea.

Nu ghicim niciodată viitorul în ceașca ta.