Azi noapte un nebun a intrat in curte. Și a făcut scandal. S-a îmbrăcat cu hainele vecinului care se aflau la uscat pe sîrmă. Și asta n-ar fi fost nimic, că s-au mai imbrăcat și alții, dar a luat un top decoltat mov și o pereche de pantaloni verzi și a început să țipe că nu se potrivesc. Și așa, nu a fost liniște in curtea unde nu se intamplă niciodata nimic. Decât atunci cînd este in călduri Lulu. Si uite așa vecinul a chemat politia. Un vecin cinstit de altfel, pentru că a luat-o de nevastă pe femeia pe care a violat-o in grup acum vreo zece ani de zile. Dintre toți cinci el a fost singurul care a luat-o de nevastă. Poliția a venit și l-a luat pe bietul nebun de l-a dus la spitalul de nebuni. Că facea deranj cică. Și eu, cu nasul lipit de geam, un geam înalt, am stat și m-am uitat în întuneric, că mai mult mi-am imaginat decat am vazut, că nu se vedea nimic, și mi-a fost mila de bietul nebun. Poate era un cersetor care avea nevoie de haine și nimic nu se potrivea. Dar de ce sa țipe? De ce să faca scandal. Sîrma de rufe era chiar în fata nasului meu și a geamului meu înalt. Dar n-am zis nimic, am stat cu lumina stinsă sperand se se sfarsească zgomotul. Zgomot care venea și din mine, poate de aia l-a luat poliția, poate de fapt el nu spunea nimic, tăcea ca un peste auriu, și poate numai eu am fost de vină. Cu zgomotul ăsta ca de hidrocentrală care vine din mine. De două luni de zile ascult numai Nina Simone. Poate ea este de vină. Poate “don’t let me be misunderstood” este de vină. Nu știu. Știu numai că nebunul a fost luat din curte. Si s-a lăsat linistea. Numai pisicile lui Nuți se mai auzeau. Cum făceau pipi pe pragul de la intrare.
Nu caștigi suficient pentru droguri, fetito, limitează-te la băutură! Spuse prietena mea.
Nu vrei să știi cum arată înăuntru. Un corp dezmembrat de aspirator pus la uscat pe pervaz de o luna de zile. Plin de furnici. Plin de praf de noi. Si iar pervazul înalt. Si o masă de uscat rufe, strânsă ca să nu mai ocupe spatiu. Sărmanul nebun.
De vreo 24 de ore am torticollis. Habar n-aveam ce naiba inseamnă torticollis pană azi. Stiam doar că mă intorc ca lupul. Sunt un lup, dar doare așa de rău. Dar îmi place să mă doară, mă simt puternică. Parcă face durerea interioara mai suportabilă. Parcă nu o mai aud. Parcă nu mai simt nimic. Bine, asta și pentru că am venit acasa și am baut deja vreo 200 de grant’s. Că ma doare. Nu mai vreau să simt. Și torticollis este o scuza bună, ca să nu mai doară. Ca să beau. Măcar asta-mi permit. Acum vreun an nu-mi permiteam.
Acum pot. Sărmanul nebun. Câți suntem ca el? Câți strigăm în gura mare in mijlocul noptii că nu ne vin hainele? Că ne strang și ne gîtuie, că nu ni se potrivesc culorile? Câți avem curajul să recunoastem că ne strange viața? Că facem singuri ceea ce credem ca așa trebuie făcut? Câți avem curaj? Nici unul, vă spun eu. Că ne este frică. Ne este frică să nu ne trimită la vreun spital de nebuni unde se administrează socuri și atmosfera e ca intr-un cuib de cuci, că așa am citit noi. Cați avem curaj? Nu-l mai avem, e perimat. Curajul e perimat. Diplomatia și rabdarea sunt pe val. Calmul și socializarea intensiva amicală se poarta. Daca reusești sa te abții esti tare. Daca reusești sa treci peste toate, ești bun. Așa ne-au învațat. Sa nu greșim, sa nu fim slabi, sa nu aratam sentimente. Să nu urlăm cand ne doare, sa nu plangem cand suntem loviți, să nu cantam cand suntem veseli. Să fim egali. Egali in sentimente in capitalism. Asta suntem. Mi-a parut rau de nebunul de azi noapte. Că așa sunt eu. Am sentimente, dar le ascund. Nu-mi vine bine un tricou mov mulat, că n-am sâni, dar cu pantalonii verzi mă impac mai bine. Și așa trece o zi.