Nu mai pot să-mi exprim suferința prin cuvinte.Nimic nu poate înlocui plecarea ta de lângă mine.Trebuia să mă întrebi înainte să te hotărăști în această privință.Nu mai am puterea să visez sau să sper.Se pare că destinul meu stă în mâinile altor oameni și nu în cea a lui Dumnezeu și a celor ce mă iubesc.E blestemat?!Era mult mai bine să nu te fi cunoscut.Îți amintești începutul? Plâng...Oare mă ajută lacrimile să merg mai departe?Intrarea în biserică și rugăciunile de a nu mă despărți niciodată de tine?Destinul stă în mâinile noastre?Nu mai am puterea să iubesc fotografii,idei așternute pe hârtie..."să nu mă aștepte persoana iubită sau să o aștept acasă?...să scriu...Voi redeveni omul dinainte.Sufăr în tăcere.
Vreau să simt...Simțirea mea să devină reală,concretă.Voi veni mereu la tine,asta pentru puțin timp,dar voi pleca singură.Răbdare?!Așteptare...?!Singurătate?!
Suferința mea,satisfacție altora chiar dacă nu e evidentă.Sau poate mă înșel?Nu mai suport oamenii care stau lângă mine.Îi urăsc!Vreau să plec în lume.Poate voi găsi fericirea.Orașul ăsta e blestemat.De când am venit aici,numai asta am simțit.Când eram departe de familie,nimeni nu avea cum să-mi influențeze viața.Doar eu o puteam influența.Soarta era în mâinile mele.Familia m-a făcut mereu să cunosc nefericirea,în ciuda iubirii lor false și aparente.Sângele devine apă,apă albastră precum cea a mării.Dorința mea de a dărui mai există încă.Ea nu a murit.Probabil s-a născut din neajunsurile mele.
Și,totuși,există iubire.Eu te iubesc Dany.
Te sărut,

IOANA.