Nu zic despre agonia așa cum ar fi. Zic așa, cum nu ar fi, sau cum nu ar fi fost. E pentru noi o lume, un fel de a trăi poezia, eseul, scrierile toate. O lume în care nu prea ne împăcăm. Ne reproșăm unii altora greșelile, poate și realizările. O lume în care nu ne înțelegem. Reproșăm editorilor că nu au viziune, că trec prea ușor peste textele noastre. Noi le considerăm capodopere, ei doar reminiscențe. Editorii ne reproșează prea multele texte zilnice, uneori cu valoare îndoielnică. Ne comentăm între noi asemeni marilor critici, nerecunoscuți însă. Descoperim greșeli în fiece cuvînt, idee, sentiment.

Văd agonia ca pe un mare cenaclu literar, poemele au nevoie de cititori, de polemici, de sfaturi. Doar așa pot fi corectate poemele. Doar așa ne vedem propriile greșeli. Ne întrebăm de ce anumite texte apar cotate acolo și nu acolo. De ca altele apar brusc printre poeme, dar nu citim legea, cea care dă o oarecare ordine în dezordinea inhibițiilor sau exhibițiilor noastre.

De aceea mă întreb cum am trăi fără. E un mare pas înainte pentru toți iubitorii de texte. M-am contopit cu necunoașterea, cu inerția, cîteva secole, secolele par pentru mine clipitele, dar am înțeles. Aceasta e satisfacția zilei. Să fii citit azi, pentru ceea ce azi ai scris. E mult? Nu, dar e suficient. Așa că putem să ne rostim în neștire. Critica, abia aici începe.
Agonia nu e un cenaclu perfect, agonia e doar un cenaclu.