agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-26 | [This text should be read in romana] |
Două cărți de poezie
(cronică apărută în revista Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2008) N.N. Negulescu, precipitat în esență, revede Fântâna Panomphee, întruparea luminilor și poate în primul rând, fără să aibă nevoie de lampă ca Diogene, omul gnostic. Poetul are cunoștința exactă a geografiei habitatului personal, dar n-o exteriorizează. Preferă să întrețină dubiul și să-i atribuie conector la mentalul colectiv, dubla circumstanță a adverbului simplu unde, spațială și interogativă: „unde începe aripa / casei mele / se vede dincolo / prin siluetele / Seraphimilor / Sunetul graurilor / încolțește în lemnul / mesei”. Ideea de zbor sugerată de metafora „aripă” e împumutată rezidenței de spiritul celui care scrie. Viziunea își află dependența în logica situației, chiar dacă epitetul metaforic sau metafora amintind de ambiția în expresie a optzeciștilor, are culoar inedit între armură și eugenia faptei. Sensibilității ingenui, care susține finaluri, i se reduce resursa de cadență. Începutul din Sufletul lăcrimând e similar datorită motivului setei, prologului despre Alexandru cel Mare, dintr-un poem de Ștefan Augustin Doinaș. Când nu se recunoaște în fenomenele de afară, sufletul imploră însușirilor din alcătuire, o vecinătate cu „întunericul tare”, poate un exil, din simplă dizgrație: „Am trimis după apă / sufletul / și el mi-a zis / lăcrimând: / Amarul casei mele, / mai bine alungă-mă / cu strigăte furioase / pe întunericul tare ca piatra!”. Dorul de materialitate atenționează aupra unei suferințe prea mari, din ale cărei chingi spiritul vrea să scape și negăsind înțelegere la nimeni, ridică idoli salutari din trăirile pe care le rodează; în rememorare, le recunoaște ca pe niște entități dominatoare, din a căror instanță ia partea convenabilă. Tendința de a șoca prin imagine se estompează în Pastorală. Atenția cade asupra amiciției cu S. Popescu. Totuși, viziunea asupra generalului rămâne vivantă, aproximativ ludică, precum în Fire de tort de Coșbuc: „vin pe furiș / să boteze oamenii / mai subțiri / decât luminile”. Vederea evlavioasă asupra lucrurilor transcende sinele poetic, sporindu-i impasul concesiei cu lumea ca atare, printr-un soi de nerecunoaștere a crizei, dar, în paralel, îi furnizează imagini demne de transcriere, care întăresc eticheta urbană a mediului poetului: „toți încap într-un surâs / la fereastra Raiului meu / de tristeți / așteptând să-mi crească / aripile cuielor / Unii zic că-mi zugrăvesc / într-o Evanghelie sufletul / alții văd că-mi topesc / razele viselor / în cuptorul săpat / sub pereții lacrimei”. Obiceiul modernist al lui Arghezi de a permuta determinantul lingvistic al membrelor umane (pulpa mâinii, de ex.) se regăsește în perimetrul altui deziderat de întrebuințare, când, la un moment dat, verbul umblă, atribuit în mod obișnuit, viețuitoarelor terestre, își răsfrânge semantismul asupra aerului: „aerul umblă desculț”. Volumul Ochiul de foc, apărut la ed. Autograf, își are normele estetice în modernism, iar viziunile, declamate uneori fără interes eufonic, sunt încadrabile în lirica neomodernistă. Constelații celeste La editura Domino, Victoria Milescu publică volumul Conspirații celeste. Versul: „sunt încă proprietatea lui Dumnezeu” lămurește asupra vinovatului de tăcerea în suferință a poetei. Este și un fel de resemnare, care totuși nu convine. Cuvântului „conspirație” i se poate atribui și un sens abaxial de „nedreptate”. Anxietatea în volum provine din încercarea de identificare a injustiției. Despre un asemenea travaliu, poeta vorbește repede, ca într-o pauză scurtă. Un concurent neașteptat în goana după adevăr este planeta însăși: „unde să fug când pământul fuge și el”. Sectoarele imaterial și material interferează. O calitate de natură contemplativă ca adevărul suportă decuplarea de la propriu-i efect de iluminare, în tangență finală cu ploaia: „ploaia stinge adevărul”. Slujind adevărului, îi vom transfera proprietăți de personalitate, de exemplu, combativitatea: „adevărul se bate pentru noi”. Personificarea e procedeul de bază al volumului. Datorită ei, elementele cosmice își pierd scara, devenind și manevrabile: „țin noaptea în palmă / numărându-i bătăile inimii”. Viziunea e atât de insistent urmărită, încât riscă să piardă mai mult din extindere, neasigurându-i-se eufonia de suprafață: „viața mă ține în gheare / nu știu dacă ceea ce o animă / e binele ei sau preabinele meu”. Metafora „gheară” dă o sugestie de suferință și captivitate. Victoria Milescu crede în influența stelelor asupra destinelor noastre. Are această superstiție. Însă întâlnim și fragmente în care iubitul neportretizat „face să se aprindă-n ceruri / steaua bolnavă”. După remarcile în exces: „îmi dai tot deși nimic nu-ți cer / îmi dai tot și nimic nu-ți cer”, menite să confirme trufia în iubire, finalul conține imagini de grație feminină: „vântul ia chipul tău / șarpele verii / înghite globul pe care scrii”. Față de probleme, atitudinea e aceeași ca în fața bucuriilor: „ de câte ori am pierdut în cursa vieții / mi-am zis / e spre binele meu / când am primit lovituri / am zâmbit / e spre binele meu”. Moartea, o temă reluată în multe poezii, e privită fără spaimă. Ideea că sfârșitul n-ar fi altceva decât o schimbare de stare, conferă acest motiv al seninătății: „tu, binele suprem / mi-ai luat de pe umeri / povara înțelepciunii / eliberându-mă, dăruindu-mi / odihna cea mar, care, după cum spui, / e spre binele meu”. Se creează raporturi antitetice între lucruri care încarcă distanța (și spațială) dintre omul solit și „manechinele vii, sexy”. Realitățile orașului sunt dominate de norme efemere și la modă, ca siguranța succesului, chiar financiar, dacă ai farmec și inițiativă. Într-o lume a valorilor neclare, reprezentanți ai clasei de mijloc riscă să fie distribuiți de întâmplare într-o stare de anonimat, similară elementelor de ambient: „neluat în seamă de nimeni / ca un colet abandonat, ca un aurolac / însoțit de un câine murdar”. O doime din acest volum e consacrată mediului marin. Poeta coboară între vietățile din mare, dar, după cum le relevă, ca simboluri ale diverselor trăiri, putem considera că, de fapt, coboară în propriul sine, ca să rămână acolo, în meditație și-n introspecție. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy