Viitorul mi se ridică pe ruinele trecutului. Trecutul îmi este un buchet de povestiri trăite intens, fiecare poveste cu o doza ei de finalitate brutală. Am acceptat suferința ca fiind etapa care leagă trecutul apropiat de viitorul plin de incertitudini imediate. Ceream de la Dumnezeu răspunsuri și mai mult decât atât un semn care să-mi certifice că va fi mai bine, sau dacă nu, măcar mai ușor. La început mi-a fost greu să accept finalitatea pentru că îmi erau străine limitele suferințelor mele. Apoi am învățat să trăiesc cu aceste limite, să le ating, să le accept. După fiecare poveste trăită învățam că nimic nu îmi este întâmplător, că alegerile îmi aparțin irevocabil și că fiecare decizie înseamnă o schimbare majoră. Atingeam oamenii ca să le înțeleg rațiunile până am obosit. Acea nesiguranță a viitorului de mâine și a prezentului precedat de cuvinte mă bântuie și acum. Nu mai am iluzii deci nu mai suport dezamăgiri, dar teama din fața gândurilor mele persistă. Orice drum aș alege sentimentul de deja-vu îmi parvine ca un reflex al rațiunii. Am învățat să renunț la trecut pentru a nu-mi agresa prezentul, dar am ales a-l păstra în mine pentru a elimina recidivele. Trecutul nu-mi bântuie prezentul și nici nu-mi amorsează amplitudinea gândurilor mele, dar știu că atunci când el mă va ajunge din urmă pentru mine nu va mai exista mâine. Acestea sunt motivele pentru care iubesc viața și o trăiesc cu intensitatea unui condamnat la moarte. Și totuși uneori mi-e frică de trecutul care mă poate ajunge din urmă ...

Cluj Napoca
noiembrie, 2008