„Problema responsabilității nu ar avea sens decât dacă am fi fost întrebați înainte de naștere și am fi consimțit să fim întocmai ceea ce suntem”. O usturătoare lecție de Bun Simț pe care Cioran o dă tuturor mamelor din lume. Dar cum să te faci înțeles de niște ființe a căror inimă pompează nu sânge, ci ulei de candelă...?

Suntem șase miliarde de indivizi pe Pământ. Dacă am restrânge spațiul vital per individ la 1 metru pătrat asta înseamnă 6 000 000 000 de metri pătrați, din care tăind patru zerouri obținem 600 000 de hectare, adică aproximativ suprafața județului Brașov. Nu Numărul ci apăsătoarea noastră Prostie sufocă Pământul. O picătură de venin ucide un cal tot atât de ușor pe cât ucide o vrabie.

„Cuvântul pe care nu l-ai spus ți-e sclav. Cuvântul pe care l-ai spus ți-e stăpân”. Cine a zis asta?

„Cea de a treia rădăcină a arborelui Ygdrassil, roasă de marele vierme Nidhogger, se găsește printre giganții Rime, paznicii lumii htonice”. (Mitologie scandinavă) Sunt fragmente care nu au nevoie de nici o explicație, de nici un context, trebuie doar să le asculți muzica, plesnetul unei singure palme... Abstractul nu are nevoie decât de acele instrumente extrasezoriale cu care te-ai născut și pe care Familia, Biserica, Școala, Guvernele încearcă să ți le amputeze prin Educație.

Ultima împunsătură în inimă mi-a lăsat acolo o adâncitură ca un fel de vagin uscat, decrepit, în care m-aș putea juca cu degetul...

Cine AȘTEAPTÃ dovezi de dragoste nu știe ce e credința.

Căsătoria nu poate fi decât materializarea, expresia unei Dorințe, Ambiții sau Spaime, nicidecum a unui Sentiment.

Dacă pe drumul vieții trebuie să ne „descurcăm”, atunci înseamnă că în punctul de plecare suntem „încurcați”? În ce fel?

Și dacă suntem celulele unui organism, atunci orice formă de asociere a indivizilor, de la căsătorie până la partid politic, înseamnă tumoră, cancer. Celulele VII sunt în mișcare, ele nu au rădăcini.

Da, sigur, rămâi pasiv, orice s-ar întâmpla. Dar mai mult decât atât: rămâi CONCENTRAT în pasivitatea ta.

Uimirea lui Isaia față de mecanismul idolatriei, starea de prostrație în fața Imbecilității omenești, de analizat în detaliu, cuvânt cu cuvânt, stupefacția care te împinge până la cele mai mici detalii:

„Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, fățuiește lemnul cu o rindea și-i înseamnă mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc ca să locuiască într-o casă.

Își taie cedri, goruni și stejari, pe care și-i alege din copacii din pădure. Sădește brazi și ploaia îi face să crească.

Copacii aceștia slujesc omului pentru ars, el îi ia și se încălzește cu ei. Îi pune pe foc ca să coacă pâine și tot din ei face și un dumnezeu căruia i se închină! Își face din ei un idol și îngenunche înaintea lui!

O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregătește o friptură și se satură; se și încălzește și zice: „Ha, ha! M-am încălzit, simt focul!”

Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui! Îngenunche înaintea lui, i se închină, îl cheamă și strigă: „Mântuiește-mă, căci tu ești dumnezeul meu!

Ei nu pricep și nu înțeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, și inima, ca să nu înțeleagă.

Nici unul nu intră în sine însuși și n-are nici minte, nici pricepere să-și zică: „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni și am mâncat-o. Și acum să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin în fața unei bucăți de lemn?

El se hrănește cu cenușă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-și mântuiască sufletul și să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?”
(Isaia 44, 13-20)


Dezbrăcarea de ghilimele

Ai de ales: într-un colț Profetul care cere cu lacrimi în ochi ca bucata de lemn să fie zvârlită în foc. În celălalt, Biserica, cu bucata de lemn în mână, se întreabă shakesperean: “Oare să o sculptez sau să o pictez?”

Ce aștepți: mură sau anafură-n gură ?

„Anafură de muguri definește mugurii de salcie sau de măr mâncați în loc de anafură de păstori și alte persoane care se găsesc departe de sat în ziua de Paște” (Ghinoiu) - departe de sat, adică de Biserică...

Oare cine ne-a retezat cu atâta minuțiozitate tentaculele cu care inima știa să cuprindă învățăturile străvechi?

Scopul primordial al Bisericii în lupta ei multimilenară pentru clorotizarea sufletului individual îl constituie reorientarea apetitului pentru cunoaștere al acestuia dinspre cunoașterea extatică (bazată pe vis și revelație – caracteristică Vârstei de Aur, caracteristică Nucleului Divin al oricărei ființe umane, cunoscut și sub numele de copil) către cunoașterea conceptuală, canonică, matură, echilibrată, responsabilă, rezonabilă, fățarnică și anofelă. La limită, obiectivul său fundamental este dizolvarea sufletului individual în pasta pestilențială a coeziunii sociale, atât de necesară propășirii ideii diabolice de Politică (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței omenești potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi poate sacrifica interesul personal sau de gașcă în favoarea Binelui comun). Secretul succesului acestei Mârșăvii Multimilenare? E simplu: nici unul dintre noi nu intră în sine însuși și, în consecință, n-are nici minte, nici pricepere, ci așteaptă ca mintea și priceperea să-i vină de la semeni. Adică de la Politică: Familie, Biserică, Școală etc.

Biserica nu caută să înalțe spiritul uman la nivelul Divinității, ci încearcă să coboare Spiritul Divin la necesitățile gloatei, un fel de utilitarism de cazarmă, încearcă să adapteze, să strâmbe legile divine după cerințele nerușinate ale condiției de om ca celulă socială care își imaginează că poate supraviețui pe baza propriilor sale legi. Acești dismorfici își imaginează că societatea are nevoie de Dumnezeu ca sprijin pentru nelegiurile care îi sunt hrana zilnică.

„Ajută-ne Doamne” înseamnă ajută-ne așa jegoși cum suntem, ajută-ne să facem ce ne duce capul, ce ni se năzare. Biserica de fapt îl consideră pe om imuabil și pe Dumnezeu maleabil. Contribuie la întreținerea acestei inversiuni mentale, a acestei boli pe care am putea-o numi celulită socială. Preotul tânăr, bineintenționat, constată obtuzitatea mireanului și cu timpul, obosit, se complace și el, la fel ca toți înaintașii lui, în ideea nelegiuită că omul nu se poate înălța la nivelul divinității, deși...

... deși toți zeii, Osiris, etc... inclusiv Isus, cer în mod expres individului să se ridice la nivelul Divinității, și nu ar fi cerut-o dacă nu ar fi fost siguri că omul ESTE CAPABIL de înălțare, de auto-înălțare. Și este capabil pentru simplul motiv că este plămădit în jurul unui Nucleu Divin (copilul). Însă preotul, nu este omul lui Dumnezeu, ci este omul Politicii iar datoria lui este să-l mențină pe mirean cu capul scufundat în mlaștina vieții. El, preotul, este cel care ia în deșert sistematic numele Domnului. Confuzia persistă, pentru că este întreținută cu premeditare prin generalizare instituțională.

Un arheolog stând în fund în praf perie cu migală o monedă minusculă, ne-o arată rânjind fericit, o împachetează cu grijă, o pune în buzunar și pleacă cu ea în lumea savanților anofeli. Odată cu lărgirea cadrului care îi urmărește îndepărtarea, vedem cum lasă în urmă ruinele unui imens oraș străvechi, condamnat la uitare.

„Moartea și inițierea se aseamănă îndeaproape. La început este numai rătăcire și o continuă alergare în cerc, dar și călătorii prin întuneric, pe căi nesigure și fundături. Apoi, chiar înainte de sfârșit, se ivesc tot felul de lucruri îngrozitoare care provoacă frisoane, tremurături, transpirație și totală uluire. Pe urmă o lumină stranie și minunată îl întâmpină pe rătăcitor. El este primit pe pajiști neîntinate și verzi unde distinge glasuri blânde, vede dansuri solemne și maiestuozitatea spiritelor binecuvântate și a viziunilor sfinte. Aici el este liber, fiind pe deplin inițiat și păzește nestingherit, precum o victimă încoronată destinată sacrificiului, alăturându-se petrecerii” (Plutarh, Fragmentul 178, Loeb Edition)

Echivoc: iată un cuvânt cu sonoritate diametral opusă sensului, caz rarissim atât în limba română cât și în limba franceză.

Eșantion de logică plotiniană: „Dacă viața este compusul dintre suflet și trup, iar moartea este separarea lor, atunci sufletul va fi receptorul ambelor”

Plotin se întreabă dacă virtutea constă în actul sau în rezultatul purificării (Veșnica dilemă cauză-efect). Întrebare la urma urmei inutilă, dar admirabilă prin profunzime și rafinament. Mai bine spus - răspunsul este inutil, în timp ce întrebarea levitează deasupra solului, aidoma unui fulger globular.

Cele 5 justificări ale sinuciderii, la Chrissip:

1. din pricina unei mari nevoi care ne cuprinde
2. din cauza tiranilor care ne asaltează
3. din cauza unei boli îndelungate
4. din cauza sărăciei
5. din cauza nebuniei

Dacă m-aș decide, aș opta exclusiv pentru varianta 1. Mi se pare cea mai concretă.

Dragostea nu are nimic de a face cu conviețuirea socială. Acest sentiment, cu cât este mai profund, cu atât este mai sus, mai departe de « realitate », (profunzimea lui este ascendentă nu descendentă) și numai pe fondul pierderii, estompării, risipirii lui apare în suflet, la devărata sa dimensiune, Spaima Morții, sentiment pe care până atunci îl purtasem în suflet în formă difuză, germinativă.

când Rilke spune

« ... și cad frunzele, cad de departe
parcă s-ar scutura în ceruri grădini îndepărtate »

este evident că el nu vede copacii. NU MAI VEDE copacii.

ci Dragostea

Din acest punct de vedere oamenii caută să formeze celule sociale nu din Dragoste ci din Spaima Morții.

Or Politica (adică ideea jignitoare la adresa inteligenței umane, potrivit căreia un individ sau un grup de indivizi, poate renunța la interesul individual sau de grup în favoarea interesului general) știe să fructifice această Spaimă cum nu se poate mai bine (s-a perfecționat de-a lungul vremurilor în arta confuzionării sistematice și instituționalizate a sufletului individual). Să nu uităm că Spaima este motivul pentru care ne-am lăsat închiși în cetăți (polis-polites). “Divide et impera” nu este doar un principiu războinic, ci în primul rând un principiu politic valabil pe timp de “pace”, aplicat sufletului individual cu scopul de a-l dezbina, confuziona, transforma într-o entitate socială, adică într-un gunoi.

(Cuvântul “pace” cere ghilimele pentru că adevărata Pace înseamnă nu dispariția Războiului ci dispariția Politicii)

De asemenea, în mod corect, cuvinte ca “Dragoste”, “Realitate”, “Viață” sau “Moarte”, nu pot fi și nu ar trebui redate, DECÂT în ghilimele, atâta timp cât ideea de Politică nu va fi ștearsă de pe fața Pământului) – vezi din nou Hermes Trismegestius

Un copil scrie pe peretele unui bloc din București, zona Teatrului Notarra: “LOVE IS DEATH” și are perfectă dreptate. (Politica nu a avut încă timp să-l confuzioneze).

O formă cizelată a acestei inscripții o putem găsi la Cioran care afirmă, în mod luminos, că “Dragostea nu ÎNCAPE în viață”

Iar ceea ce nu incape intr-un vas, se revarsa DINCOLO si DINCOACE de el.

Spaima de Moarte nu este decât spaima de ADEVÃRATA DRAGOSTE.

Nu sunt decât, așa cum spune Plotin, un viețuitor, dar unul nedesăvârșit și care își îndură greu viața, fiind inferior, nestăpânit și sălbatic, făcut dintr-o materie inferioară, ca un rest amar al realităților superioare, care produce amărăciune și o răspândește în Univers

care produce amărăciune și o răspândește în Univers

care produce amărăciune și o răspândește în Univers

care produce amărăciune și o răspândește în Univers

care produce amărăciune și o răspândește în Univers




care produce amărăciune și o răspândește în Univers


Un preot contemporan cu înclinații filozofice susține că între filozof și teolog nu poate exista dialog fiindcă, pe de o parte, filozoful se consideră „un mic dumnezeu”, în timp ce teologul se consideră „doar” (ce ipocrizie) „DOAR un intermediar” între om și Dumnezeu.

În primul rând: La dracu’ cu toți “intermediarii” din lume. Sunt doar niște paraziți, o știe perfect orice precupeață care își respectă taraba.

În al doilea rând: Filozoful (cum îl numește preotul), Gânditorul Liber (cum l-aș numi eu) consideră ORICE suflet uman „un mic dumnezeu”, nu doar pe al lui însuși.

dar

„Ei nu pricep și nu înțeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, și inima, ca să nu înțeleagă”

„Iar cel ce meditează la zeitate ca fiind altcineva: ‚Alta e ea și altul sunt eu’, acela nu știe. El este pentru zei întocmai ca o vită. Într-adevăr, așa cum omului îi sunt de folos multe vite, la fel zeilor le este de folos fiecare om în parte. Și dacă ți se ia o singură vită, tot este neplăcut, dar mai multe! De aceea, zeilor nu le place ca oamenii să știe aceasta” (Brhadaranyaka Upanișad)

2 Mai, August 2008 - Concediu pentru mine semnifică acea perioadă de timp în care Nu sunt obligat să mă confrunt cu Dorințele altcuiva. Punct.

Afirmația lui Nietzsche “omul este ceva ce trebuiește depășit” este inexactă. Nu omul ci ADULTUL este ceva care trebuiește depășit. Această carapace, această armură metalică cu țepii întorși spre interior, care sufocă Nucleul Divin (copilul), trebuie definitiv dezbrăcată.

O relație definitivă și neîntreruptă cu o femeie presupune acrobații psihice, prăbușiri afective, crize de identitate și dereglaje interioare de o intensitate care nu pot fi acceptate decât cu prețul imbecilizării.

Sfântă această vorbă a lui Noica: „Bălăcească-se în mlaștina vieții cine nu vrea să fie Om!”

Genele mamei mă împiedică să văd iar ale tatălui să acționez. O pensă! Dau un regat pentru o pensă!

La autopsie, când i-au desfăcut pieptul, coastele începură să i se miște ca piciorușele unui gândac în căutarea « echilibrului »...

Pacea aceea înserată din copilărie când pe aleile cu tei dintre blocuri Daciile 1300 se odihneau sub lumina felinarelor roșii, dându-le o anume prestanță (absentă în timpul zilei) – îți spuneai atunci: ăsta trebuie să fie un doctor, ăsta un arhitect... poate că și eu o să am o Dacie mai târziu...

Pe vremea lui Stalin scriitorilor li se spunea „inginerii sufletelor”. Așadar nu despre Medicină ci despre Inginerie era vorba...

Trupul celui care doarme cu vise e numit în Upanișade „cuibul cel de jos”

Ce sunt eu? O celulă rebarbativă care, în loc să-și caute locul în organism, încearcă să înțeleagă organismul în sine, gândurile, tristețile, furiile lui... (Și totuși, poate că virtutea nu este atât rezultatul, cât actul purificării...)

Democrația presupune colectivizarea gândirii. Colectivizarea gândirii ca principal obiectiv al instituțiilor statului: om « împlinit » versus om « ratat », profit cu orice preț, succes cu orice preț (avem nevoie și de învinși și anume de cei care s-au învins pe ei înșiși), căsătoria și necesitatea nașterilor ca prejudecăți, ca hrană mestecată, plimbată prin gură de mamă și scuipată în conștiința fiicei...

Actul sexual (din dragoste) este pentru bărbat un fel de moarte pentru că, pentru o vreme, trăiești practic în afara trupului, este un fel de “permisie” pe care i-o acorzi sufletului, o Eliberare în miniatură.

În lumea construită de Politică eu abia găsesc resursele sufletești pentru a viețui, dar ca să con-viețuiesc... să duc în cârcă două vieți (sau chiar mai multe) asta e o sarcină inacceptabilă. Presupun că cei care o acceptă totuși (în amintirea subconștientă a Paradisului de dinaintea Politicii) de fapt simulează viața, sunt doar niște spectre ca cele pe care le întâlnim la tot pasul pe străzi și a căror simplă vedere îmi consumă tocmai acele resurse pe care în mod natural ar fi trebuit să le investesc în conceperea unei familii, urmași etc.

Cea mai de seamă performanță a memoriei mele este aceea că îmi amintesc că am avut o memorie.

„Ningea cu flori de iasomii / Și încă mai eram copii / Când ne-a lovit sub cer deschis / Un fel de moarte” (George Þărnea cântat de Ștefan Hrușcă, Fostele Iubiri) – un țurțure în inimă la versul patru.

În timp ce mănânc o bucată de cașcaval suedez mă uluiește gândul că, în timp ce eu mestec, o țară numită Suedia își continuă istoria.

Mama îmi spune să nu-i mai citesc „pe filozofii ăștia că nu sunt normali”
- Care filozofi?
Nu știe, dar a citit într-o carte deschisă de pe biroul meu „ceva de genul că în viață nu e bine să te realizezi...”

Cărturarii și fariseii fățarnici (anofeli) nu îmi provoacă ură ci un fel de paralizie, un fel de “întunecare a disperării”, cum spune Cioran...

La întrebarea lui Plotin (Virtutea constă în actul sau în rezultatul purificării?) un posibil răspuns îl putem găsi la Rilke care afirmă: „Dumnezeu este doar o direcție a Iubirii, nu și obiectul ei” (uimitor model de exactitate poetică)

Nu mi-am pierdut direcția ci obiectul...

În războiul dintre tabăra adulților și tabăra copiilor aș vrea să trădez în favoarea copiilor. Am nevoie de un cal troian din care visez să cobor și să incendiez tot acest mușuroi pestilențial.... Dar cum să intri fără mască în tabăra adulților?

Și încă:

Am fost eu vreodată, cu adevărat, soldat în tabăra copiilor?

Repulsie la ideea că alți oameni lucrează pentru mine, pentru confortul meu. Lumina din casă, apa caldă, telefonul.... Adevăratul preț îl plătești atunci când le întâlnești privirile pe stradă...

„Adam cel din capul zidirii, care atunci când a păcătuit, a căzut de la Tine și apoi ȘI-A VÃZUT TRUPUL, în viață, gol și rușinat” (Cartea lui Adam și a Evei, apocrifă egipteană – sau etiopiană? – secolul V-VI)... Frunza aceea apare după ce și-a VÃZUT trupul, e semnul trecerii din Abstract în Concret, de la Extrasenzorial la Senzorial...

Profesorii sunt și ei un fel de scriitori, scriitori de povești pentru ÎNȘELAT copiii...

În vremea Inchiziției, o condamnare de o cruzime uluitoare (arderea pe rug, împreună cu cărțile) vine nu din partea Bisericii catolice, ci din partea lui Calvin, marele “reformator”. Acesta îl condamnă pe Michel Servet la ardere pe rug (27 octombrie 1553) ÎMPREUNÃ CU CÃRÞILE SALE, pentru că aceste cărți semnalează absența oricărei referiri la „Sfânta Treime” în Biblie și susțin că botezul nu e util decât la vârsta discernământului. Este ceea ce se întâmplă atunci când, în loc să îl elimini, încerci să “reformezi” un Cadavru....

Dorul de sinucidere e la fel de intens și la 17 și la 40 de ani. Doar gustul diferă. La 17, metalic, ca și cum ai înghiți un țurțure, la 40 amar, ca cleiul din ureche...

„Năruie marea frumusețe a liniștii” (Chaplin despre filmele sonore) Este și greșeala pe care a făcut-o Isus când a deschis prima oară gura în public. „Pe șarpe când îl doare capul iese în drumul mare”

Timpul nu este un leac infailibil. Sunt răni care, asemeni florilor, se deschid și se închid și iar se deschid anotimp după anotimp, an după an, lumină după lumină... până la moarte

Femeii iubite tu îi dai inima, dar ea cere mai mult, cere sufletul (Bob Dylan)

Să te întristezi la moartea cuiva iubit înseamnă să nu ai nici un fel de credință.

Ceea ce și-a dorit cu atâta intensitate Dalida („Moi je veux mourir sur scéne...”) – i s-a întâmplat întocmai cântăreței românce de muzică populară Maria Lătărețu, la 30 septembrie 1972, pe scena căminului cultural din comuna Românești, județul Botoșani. Poate nu chiar „fusillée de lasers”, dar oricum, iată, nu-i pentru cine se pregătește...

Probabil că a patra limbă a ceasului meu interior rămâne veșnic neclintită. Totuși... Uneori mă fac că nu o văd și apoi mă întorc brusc să o surprind mișcându-se. Niciodată nu am fost perfect convins că, în timp ce stau cu spatele la ea, nu face rotații fulgerătoare de 360 de grade...

„Dumnezeu nu ne poate păstra inocenți”. Destul de pripită și antipoetică mi se pare această afirmație a lui Rilke (pe care am regăsit-o la fel de ferm formulată și la Pușkin). Există oameni inocenți, care trăiesc și îmbătrânesc în inocență, dar care mor neștiuți de nimeni, mai mult chiar: ei înșiși nu știu că sunt inocenți. Al căror scop primordial este să rămână anonimi, iar inocența lor imperceptibilă: le este rușine că trăiesc, că sunt în viață, că mănâncă etc etc. De fapt tocmai asta e menirea, misiunea lor: să macine în suflet toate ororile lumii. Nimeni de pe puntea unui pachebot de vacanță nu vrea să știe ce se întâmplă în sala mașinilor. Și apoi... eu nu pot concepe ideea unui Dumnezeu treaz, care veghează, care permite sau nu permite anumite lucruri, care “păstrează” pe unii într-un fel și pe alți altfel etc etc etc... Eu nu văd decât un Dumnezeu care doarme, un mare Somnoros... și nu am de gând nici să-i reproșez asta și nici să-i întrerup somnul.

Meduza Irukandji - corpul cât unghia, tentacule de peste un metru - ucide tot ce atinge, inclusiv om. În schimb în acvariu moare imediat la contactul cu pereții. Un fel de sensibilitate daliniană...

4 octombrie 2008 Pomană copioasă la moartea domnului Rădulescu de la etajul 3. Am avut senzația fizică că îi mănânc rămășițele. În timp ce înfulec citesc la Hermes Trismegistus: „De ce li se cuvine moartea celor care sunt muritori? Pentru că dinaintea lor se află întunericul trist și sinistru, din care întuneric este alcătuită natura umedă, din care natură umedă este alcătuit trupul din lumea sensibilă, din care se trage moartea. Þi-e limpede acum?” și, puțin mai departe: „Focul este conținut de către o mare Putere umedă și silit să rămână acolo”...
Mi-am amintit primul sărut: încremenirea, atemporalitatea și nonspațialitatea clipei în care cădem noi, oamenii, atunci când ne atingem reciproc părțile umede... Și am continuat să înfulec.

La serbarea de sfârșit de an a adulților voi apărea deghizat în semn de întrebare.

De scris un “Mic tratat descriptiv de fiziopatologie a aparatului de înșelat copiii” în care să abordez senilitatea stării de adult, monstruoasa halucinație pe care ne-o construim și reconstruim zi de zi după o rețetă lăsată cu limbă de moarte de părinți din generație în generație.

„Leneșul se plânge de liniște chiar și când îi bate norocul la ușă”. Doar un popor de gaițe putea să conceapă asemenea proverb.

Întrebat care e primul lucru pe care l-ar spune studenților de la Institutul de Teatru din Roma, Alberto Sordi răspunde într-un interview: „Că nu e nevoie de nici o școală de teatru”.

Poate că “unirea face puterea”, dar asta nu-l va împiedica pe Dumnezeu să ne judece pe fiecare în parte.

Să îți dai seama în timp ce scrii că ceea ce scrii nu va putea fi perceput, asimilat, acceptat, digerat de cititor decât atunci când acesta va fi sigur că ai murit, că cel care a scris adevărul e un mort.... „Atunci da, primim, dar până atunci nu”.

Dacă aș fi nevoit să-l privesc acum în ochi pe Cioran aș crăpa instantaneu de rușine.

A umbla prin lume cu creierul nespălat. Curajul inconștienței.

Așa numita „luptă pentru supraviețuire” este o halucinantă gogomănie. Nu despre „supraviețuire” e vorba ci despre cultivarea și încurajarea INSTITUÞIONALÃ a Lăcomiei.

Rămâi cu singurătatea, fii atent cu ea, să nu o pierzi. Și ieși din când în când în lume, ca un cadavru înecat care iese la suprafață, după o vreme, umflat... de singurătate.

Am 41 de ani ca 41 de extrasistole. Și marea mi se pare din ce în ce mai mică. Aproape o băltiță...

Dragi copii, răspunsul la universalul edict părintesc „trebuie să-ți faci un viitor” este simplu și ușor de reținut: „Eu nu vreau nici un viitor, eu vreau să-mi fac un prezent”.

A-ți „asigura” viitorul, adică a trăi cu SENTIMENTUL că orice s-ar întâmpla, ai păpica și căldurica asigurată tot restul vieții înseamnă uciderea spiritului, a oricărei urme de bun simț, a oricărei capacități de a visa. De astfel de oameni, cu burtică, cu creierul spălat, cu sufletul clorotizat, emasculați de Bunul Simț primordial și de vise are nevoie Politica și tocmai de aceea tentaculele ei: Familia și Școala ne injectează în conștiințe și în suflete această tumoră: „Trebuie să-ți asiguri un viitor”.

Dintr-un anumit punct de vedere, părinții nu sunt altceva decât niște caltaboși sau, cum mai spun moldovenii, gâlbași, câlmoi sau boșomeți.

Papel vegetal satinado:

De ce trebuie să credem că bolile creierului împiedică perceperea realității? De unde știm care este adevărata Realitate? Poate că tocmai creierul este adevărata tumoare, dopul care astupă drumul spre Dincolo. Un doctor spune: „Pacientul are o tumoră pe creier. Acum are vedenii, I SE PARE că vede duhuri”. Dar dacă NU I SE PARE, dacă ceea ce vede este chiar lumea de Dincolo și de Dincoace de viață? Dacă acele „tumori” nu sunt decât răsuflători, bule de vid, fisuri în zidul care ne întemnițează? Prin tumorile creierului bolnavul vede Dincolo, ca prin niște bucăți de slănină încinsă, sau ceapă călită. Cred că Poezia trebuie să sape astfel de hublouri în materia gelatinoasă, lichidă, cenușie și sălcie cu care atâta ne mândrim.

Haiducie catatonică (sau Catatonie haiducească) – starea în care băltesc deja de ani buni... Siestă culturală. Siestă dragule. Lasă creierul și sufletul să mistuie...

În urmă cu câțiva ani am visat-o pe mătușa mea Mioara (moartă în 1987) ieșind dintr-o pădure și oprindu-se pe malul unui râu negru. Privea plângând către mine, care eram pe celălalt mal, un pic mai departe de fluid și mai sus. Eram convins că suferă, acolo unde este, că ceva sau cineva o chinuie. Aseară, 16 noiembrie 2008, mi-am dat seama că plângea din milă pentru mine.

Nu poți salva și Individul și Societatea în același timp. Pentru că Individul este creație divină pe când Societatea este o invenție politică. Supraviețuirea unuia presupune distrugerea celuilalt. Mitul celulei sociale fericite este o gogomănie. Nu există celule fericite decât cu creierul spălat și sufletul clorotizat. Celulita socială.

Pe un afiș electoral imens, lângă un chip rânjitor, această inscripție uriașă: „VOTEAZà CU INIMA DESCHISÔ. Oamenii ăștia chiar cred că inimile noastre sunt closetele lor. Și de ce nu ar crede?

„La muncă puturoșilor! La bătut țăruși cu curul!” (Fănuș Neagu citat de Adrian Păunescu la relansarea Cenaclului Flacăra, noiembrie 2008)

De scris un eseu intitulat „Invitație la abstinență electorală”.

După o viață de întuneric, prima rază de lumină este un demon de care ai vrea să fugi.

Răvaș popular :

„Fetică mare de-mi iești
o să-ți vină la ferești
zburătorul din povești.

Băiețică dacă-mi iești
mai așteaptă să mai crești”

(valabil și pentru poeți: „Poețică dacă-mi ești / Mai așteaptă să mai crești”)

La nunta românilor din Muntenia, brăduțul mirelui se înfige simbolic în colacul miresei, în urletele de satisfacție ale mesenilor. Nu pot să ader la așa ceva. Nu am nevoie de nici o țară și de nici un popor. Pot să notez, să mă minunez, să înregistrez, dar nu să ader.

„Mărul, simbol fitomorf al fetei nenuntite, este acum înlocuit cu găina, simbol zoomorf al fetei nuntite” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an)

.... Iar aceste găini fac copii și îi învață ce e bine și ce e rău....

„Nunelui i se dă la masă și o găină umplută și friptă, rumenă, la ruperea căreia se face mare haz și se spun multe glume. Din găina asta se dă câte o bucățică la toți mesenii” (Lupescu)

... nu înainte de a trece pe la toți mesenii, desigur.

„Fetele din unele părți ale Transilvaniei iau un pahar de apă neîncepută și apoi, spărgând un ou, îl toarnă într-ânsul. Dacă până dimineață pe gălbenușul oului se prezintă figura unui copil, însemnează rușine, secriul, moarte.” (Simion Florea Marian)

„Principala condiție a meniului alcătuit la mesele funerare este să conțină mâncare preparată prin fierbere, întrucât, conform credințelor tradiționale, morții se hrănesc cu fum, abur, miros” (Ofelia Văduva)

La priveghi celui dus i se mai spune și „albul de pribeag”

Un al doilea Mântuitor, dacă s-ar naște, este mai mult decât probabil că va face TOT ce îi va sta în putință ca să rămână în anonimat (spre deosebire de primul, care doar a mimat modestia). Acest al doilea ar fi modest nu doar la nivelul trupului ci și al spiritului: și-ar impune o tăcere absolută și s-ar concentra, cu toate forțele sale mentale și sufletești, în absolută și netulburată Liniște, de-a lungul întregii sale vieți, neîntrerupt, pe absorbția, fărâmițarea și digestia Răului Lumii. De ce ar proceda așa? Pentru că are prezent neîncetat în minte două lucruri:
1. sfârșitul penibil și zadarnic al primului Mântuitor și
2. halul de degradare și distorsionare în care opera primului Mântuitor a fost adusă de Prostia omenească (întreținută de Politică). Ar ști, fără îndoială mai bine decât primul, că împotriva Prostiei omenești, mai ales împotriva celei insituționale, nu poate lupta nici Dumnezeu.

Nimenea nu va putea spune despre el Ecce Agnus Dei, tullit peccata mundi, căci nu va fi de zărit nicăirea...
Luând aminte la ce nelegiuiri și ticăloșii poate duce Publicitatea, ar scuipa pe dânsa din baerele sufletului său luminos...
Nu și-ar îngădui să sufle nici cea mai mică vorbuliță despre „învățăturile” sale (ale cui sunt, ale cui, parc-ar fi a nimănui...)
Dalbule, pribeagule, un’ te duci tu dragule?

Din punct de vedere al existenței morale a unui om, absența cu orice preț și în orice împrejurare este idealul purității.

Pierderea Inocenței, a Adolescenței, nu este un proces firesc, așa cum ni se tot toarnă în urechi, nu este un proces natural, ci impus prin legea omenească (Politică), care știe să transforme în Firesc, prin generalizare, prin tehnica repetitivă (de ciocan pneumatic) cele mai respingătoare orori ale tenebrelor sufletului uman.

Edulcorare. Popii au descoperit, de-a lungul istoriei, că mai eficientă decât orice tortură, oricât de diabolică, este edulcorarea controlată a spiritului “credincioșilor” (mai bine zis al supușilor). O blasfemie este o dovadă infinit mai importantă de credință, decât o babă dismorfofobică, cu creierul perfect spălat și apretat care sărută un chip cioplit sau pictat. Rebelii nu mai au acum cu cine să se lupte. Michel Servet, dacă ar trăi în zilele noastre, ar pieri cu capul pe masă, într-un club.

Mă feresc să însemn ceva în ochii acestei lumi, tot așa cum un om normal la minte și la suflet se ferește să însemne ceva în ochii Mafiei. Dacă Mafia te vede cu ochi buni – asta nu înseamnă nimic liniștitor! Nenorocirea e că te VEDE, că exiști pentru ea. Nu are absolut nici o importanță dacă te „iubește” sau te detestă – te poate strivi oricând, în orice clipă, ca pe un gândac – cu o singură condiție: să te VADÃ.

Cutare a avut o viață “plină”. Dar viața nu se poate “umple” niciodată, e un sac fără fund! De aceea orice om, oricât de „realizat” moare frustrat (Churchill}. “Umplerea” vieții nu se poate concepe decât din punct de vedere religios.

Aruncăm la coș întrebările nedorite și ne drogăm cu răspunsuri inutile, nocive. Tomberonul cu întrebări.

Politica crează și lucrează cu afazici (Afazie – pierdere totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege limbajul articulat) și dizmorfici (Dizmorfie – diformitate congenitală sau câștigată).

Impulsul de a desface fermoarul trupului și a lăsa sufletul să zboare...


„Rânduitorul lăuntric” despre care vorbesc hindușii... Calea către acest Rânduitor trebuie găsită.

Un preot cinstit nu ar face altceva în zilele noastre decât să umble din poartă în poartă și să propovăduiască destrămarea familiilor, plecarea în sihăstrie, sterilizarea femeilor, încetarea nașterilor...

„În foșnetul care se stârnește în urma celui care merge îl caut eu pe Brahman...”

Dorința de a vedea fără a fi văzut, versus dorința celorlalți de a fi văzuți fără a vedea. Exemple: Femeia care se dezbracă ostentativ seara în camera luminată din blocul de vis-à-vis, vedeta care se adresează unui obiectiv, unei lentile, nu vrea să știe cine o privește, îi e indiferent, ceea ce o interesează este doar să fie privită, femeia cochetă de pe stradă care își „ferește” privirile, nu vrea să vadă, doar să fie văzută, preotul care îmbracă straie aurite și își îngroașă vocea, poetul care stinge lumina din bucătărie pentru a putea privi stelele.

Privește consacrarea ca pe o sinucidere, nu publica decât dacă ești pregătit să crăpi...

Nici un om politic, nici un rege și nici un papă nu a plecat la război din vreo credință ci doar din lăcomie, exces de adrenalină, de testosteron și de Prostie. (Desigur, cea mai cuprinzătoare și mai confuzionistă justificare pentru toate astea este credința).

„Sunt români care nu știu să se spele pe față domnule, pe față și prin urechi. Iată de ce cred că votul în România trebuie să fie obligatoriu” (Florin Călinescu, actor-analist politic, adresându-se unui interlocutor într-o emisiune TV)

Iată la ce disperare deplorabilă poate ajunge inteligența! El crede că salvarea poate veni de la spiritul civic al nespălaților. Obligă-i mai întâi să se spele pe ei înșiși și abia apoi să meargă la vot. Altfel ce obții decât o democrație pentru nespălați? Spuneți-mi cum poate supraviețui în această țară un om care se spală?

Potop: flegma lui Dumnezeu, în care oamenii devin spermatozoizi înotând spre Ovulul unei alte vieți.

Papel vegetal satinado:
(n-ai să poți duce pe umeri toată viața dragostea, prefă-o și tu, așa cum face toată lumea, într-o zeamă sălcie de varză sau în cafeaua cu lapte pentru micul dejun al celulitei noastre sociale de zi cu zi. „Why should I?” pronunțat cu accentul și intonația unui puradel furios și neputincios care, izbit brusc peste gură de fra-su, zbiară printre lacrimi: „De ce dai bă, de ce?”)

Insomnia de unul singur și insomnia alături de umbra șuierătoare pe care o numești iubita viselor tale, sunt două chinuri total diferite. Pe primul l-am uitat. Al doilea este cel în care nu știi dacă ea sau tu ești cauza zburării somnului, dacă ea sau duhul sfânt îți vâjâie în tâmple și prin debarcaderele sângelui, dacă ea sau tu ești cauza catatoniei care te invadează parcă de milenii, căci ea și tu sunteți una. Dar că tu ești cel care ai îngăduit toate acestea, poți să fii sigur, flăcău.

19 decembrie (Ningău) 2008, ora 14.55 Pentru prima dată în viață, gândindu-mă la numele mamei mele Antigona, îmi dau seama că toate dereglajele mele mentale și sufletești s-ar putea datora unui obscur incest, cuibărit undeva, mai sus sau mai jos, pe una din crăcile boschetului meu genealogic.

Poezie nu se poate scrie decât în semiobscuritatea pe care Sentimentul Ratării vieții personale o creează la atingerea persistentă și repetată cu ideea de Moarte.
Poeții caută (undeva, prin boasca subconștientului):
drumurile cele mai nesigure,
dragostile cele mai imposibile,
hrana cea mai putrezită,
paturile cele mai minerale...

Dacă viața te va purta, să zicem, la locul de vizitare al cascadei Niagara și dacă acolo vei găsi diverse sisteme de balustrade destinate protecției turiștilor,
atunci,
pentru a ajunge la Marea Poezie (și pentru a te metamorfoza din turist internațional bovin în Poet), nu e necesar
nici să sari peste balustrade,
nici să-ți desfaci brațele,
nici să închizi ochii,
nici să zâmbești tâmp la cer
ci doar atât: pe toate panourile de avertizare, indiferent ce ar scrie pe ele, tu să citești un singur lucru:

IGNORAÞI BALUSTRADELE!

Dacă după acest black-out ai să mai fi sau nu înzestrat cu respirație, deja nu mai are nici o importanță.
Dar dacă vei avea acest Curaj și această Demnitate, atunci prima oară când vei încerca să urinezi sau să te masturbezi, te vei trezi în palmă cu o lebădă purtând la gât un medalion de platină în care inevitabil vei găsi partitura miniaturizată și încrustată cu cristale Swarovski a celebrului „Bolero” de Ravel.

Încheiere (valabilă pentru orice variantă a cărții și pentru toate cărțile din lume):

Nimeni nu știe dacă Isus s-a născut pe 25 decembrie. Ceea ce se știe cu siguranță este că într-o zi de 24 decembrie (1880), Vincent van Gogh și-a tăiat urechea.

Și,desigur,Cartagina trebuie distrusă.