Uite ianuarie, cu eternul alb

din îndepărtatele abisuri dalbe

sădește în adâncul ființei mele

sub plapuma inocentă și pudică,
colțul ierbii.

Este atâta forță în tainele și nebănuitele adâncuri...

încât plămada verde forfotește, colcăie

din genuni spre infinitul albastru

și trece de blestem

apoi prin alb

înspre cerul luminos al sufletului meu

dincolo de ferestră este gerar

în inima mea vine primăvara

cu torentele

adâncă,

tandră, plină de dor

și iubire

furie a sângelui ca șuvoaiele lui martie.
Aș vrea vrea să fii mai aproape

să îmi atingi celulă cu celulă până la contopire

într-o vibrație a viorii întâi

cântând în primul concert cu tine
mi-e bine

mi-e cald dulce

mi-e soare auriu

dincolo de fibră.

Lumina ta mi-e zâmbetul larg al ochilor mei de pădure

pe sărutul înca nepecetluit, al cuibului de unde vin șoaptele

timpanul vibrează șoaptei tale

îndulcindu-mi starea

este atâta extaz

atâta dorință

lavă emanată de vulcanul în fierbere.

Vorbele tale neșoptite, intră în auzul pe partea stângă

ce fac portret de simțuri al imaginii tale

vreau să mă iei în brațe,

pe genunchii tăi

aproape de sufletul tău spre veșnicie

tainic și tandru,

adânc, cât mai adânc în puterea trupului tău.

Am lăsat ușa deschisă, cu încredere,

devenind cuptor de vise.

Gândul meu te-a primit

trupul te așteaptă.

E inuarie, dar primăvară este

începutul unei povești de iubire.