Goana nebună de pe bulevard încetează brusc, în multe din segmentele acestuia, pentru câteva clipe. Suntem la semafor și ne privim unii pe alții, separați de cei opt-zece metri ai străzii; un timp de respiro, în care apucăm să băgăm în seamă fizionomiile celor de dincolo, îmbrăcămintea, ce genți ori sacoșe au, poate să încercăm să le ghicim problemele și planurile. La fel și ei, ne simțim analizați în grupul nostru ad-hoc, stârnim oarece interese, poate chiar milă sau …parcă s-ar ghici niște surâsuri…Totul până când se ivește din nou verdele, clipa încetează să mai stea iar cursa începe cu și mai multă forță. Nu mai este vreme pentru ceilalți, fiecare reintră în timpul său, mânat de ceea ce stă scris pentru el, dar și de dorința de a îndeplini, obține, realiza ceva.
peisaj stradal –
o păsăruică în zbor
săgetând ceața

Urmând bulevardul central, undeva, în Câmpina, întâlnești Biserica de la brazi; așa i se spune, așa este cunoscută de oameni între celelalte din oraș – după acei arbori de lângă ea, înalți de zeci de metri, care o veghează și însoțesc în drumul spre cer. Iar mersul, potolit brusc după ce ai pășit în curtea îmbogățită de vechi morminte este stopat de-a binelea, odată ce ai intrat în lăcaș. Căci aici descoperi, pe dreapta, la mijlocul corpului navei și chiar lângă stranele ce îmbracă zidul gros de aproape un metru, mormântul boierului Constantin Lupoianu. A trecut întru veșnicie , după cum mărturisește piatra tombală; în jurul acesteia, plăci de marmură albă, cu care a fost înlocuită vechea pardoseală de mozaic. Oamenii se opresc să calce cu dinadinsul peste acea zonă și doar nesuferita aglomerație îi obligă pe unii să stea acolo. Nu ai de unde să știi care erau cutumele cu peste 200 de ani în urmă, însă gândul că cineva de rang înalt, ctitor al unei (foste) mânăstiri probabil, a putut să-și asume păcatele astfel, impresionează. Poziția mormântului, deloc ferită, dacă a fost aleasă dinainte de bi vel stolnicul Lupoianu, ceea ce-i foarte probabil, semn de adevarată umilința creștină este; pare imposibil ca umbra unui astfel de gând să nu se ivească, deodată, în mintea celui ce ajunge în zona aceea din Biserică.
câtă lumină –
rugăciunile zise
ard încet în timp

De ceva vreme s-a statornicit obiceiul ca în fiece oraș, mai răsărit, oamenii să se adune la miezul nopții de An Nou, pentru a trăi împreună momentul. Se scandează în cor ultimile secunde ale anului ce se petrece, se bea șampanie sau vin spumant din pahare de plastic și, mai ales, se urmărește focul de artificii. Sunt minute când nimeni nu se mai foiește, nu mai mișcă, urmărind cu privirea desenele de pe cer și silindu-se, în gând, să-și repete dorința, dorințele cele mai arzătoare și secrete. Da, în clipele când simțim cel mai mult mișcarea timpului rămânem nemișcați, așa se întâmplă. Poate că acele momente ar conta mai mult dacă am fi conștienți de ceea ce spunea Părintele Arsenie Boca: ,,E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Insuși cuvântul con-știința însemnează a ști împreună, la fel. Iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Il văd, așa mă vede- așa simt că mă vede- vedere deodată dinspre două părți.’’
patru, trei, doi, unu –
laolaltă cu alții
și cerșătorul –
rugăciunile zise
o pasăruică în zbor


14.01.2009 Mircea Teculescu