Îmi dau talente scriitoricești. Mi le testez încă din adolescență, vreme în care, neavând calculator, scriam pe câte un caiet rămas cu file goale de pe la școală. Originalitatea îmi lipsea, nu găseam nici un subiect suficient de iteresant. Din viața mea nu puteam scrie nimic, fiind crescută firesc, în liniște, într-o familie normala. Îmi plăceau subiectele desnelor Sandy Bel, Candy Candy...cu fetițe orfane, ce-și căutau mama și plângeau triste în fiecare seară. Netrăind așa ceva nu reușeam să fiu coerentă in desfașurarea intrigii.
Când am renunțat la a mai scrie, am făcut-o din teamă de penibil. Citisem o povestioara ironică despre o tânăra care se visa scriitoare, care în fiecare zi iși propunea să-și cumpere un caiet în acest scop, însă niciodata nu avea suficient timp pentru a ajunge la librărie. Își petrecea timpul alcătuind intriga asa zisului roman, a cărui personaj principal era chiar ea, suferind din dragoste, chinuită de decepții sentimentale. Povestioara era atât de elocvent scrisă si cu atâta ironie, incât nu am mai agreat acest subiect nciciodată.
Am mai încercat poezioare prin liceu, când mă indrăgostisem de Marin Sorescu si Nichita Stănescu,dar chiar această dragoste mi-a liniștit din avânt. Am preferat să rămân un admirator al poeziei decât o ființa cu patetice pretenții.
Voi mai încerca din când în când, aici, să-mi verific un eventual talent.