Am uitat sa rad…poate in fond nu am stiut niciodata sa rad, poate era doar un tic al tineretii in care niste sunete gingase izvoreau de pe buze... Ceva sa schimbat dar nu reusesc sa imi dau sema daca sa schimbat in mine sau in jurul meu... privesc in oglinda si vad un alt chip...strain si rece ce ma priveste critic, eu tac este de altfel singura metoda de a stabili un echilibru in existenta fragila...
Am pierdut joaca, dar mai degraba vreau sa cred ca am pierdut colegii de joaca, ca s-au dus cu totii la casele lor, doar eu am ramas singura contempland jucariile vietii, nefiind in stare sa inventez nici cel mai simplu joc... e mai usor sa spunem ca diferite situatii ne-au condus la ceea ce suntem, este mai usor sa ne vedem drept rezultat al inlantuirilor situatiilor din trecut...
Si totusi cine sunt eu, rand pe rand se mai stinge cate o lumanare si ochii isi mai pierd din stralucirea de altadat, fiecare vis sfarmat in mii de cioburi sticloase sunt dureros de raspandite in trupul meu...sunt una pentru lume si alta pentru mine...
Inclin sa cred ca cineva cu un farmec malefic mi-a furat zambetul, l-am cautat eu prin toate seratrele si dulapurile din casa, prin magazinele de haine si cosmetice, pe la saloane de coafura si machiaj dar nu am reusit sa ii dau de urma, pe fata pur si simplu se incapataneaza sa apara...doar o schimonosire mai aparte a buzelor mai trece in ochii celorlalti drept zambet..
Alerg dar imi dau seama ca alerg doar cand inchid ochii in rest sunt captiva intr-o cusca multicelulara de altfel fragila... privesc printre grilajele genelor greoaie, asemeni calatorului hoinar la case, oameni si alte peisaje, dar fac oare ele parte din viata mea?!! Imagini se scurg cu repeziuciune ...vesel, trist, negru, alb ..dar eu ca un calator obosit mi-am pierdut entuziasmul initial. Nimeni nu ne intreaba de bilet! Avem noi oare bilet sa circulam cu acest tren al vietii??!.. sau poate de aceea unii sunt da-ti jos prematur din tren...
Si totusi cine mi-a furat dulcea inconstienta, placerea de-a te lasa purtat de valul amortirii cotidiene, de-a nu intreba nimic si de-a primi aparent totul, de-a rade la soare si de-a canta alergand prin ploaie....de a iubi iubirea.