Mai nou sau poate mai vechi, o port în ruxac. Dimineața pornesc cu ea, sunt odihnită, așa ca pot purta greutăți în spate, cu ușurință. O zi normală sau cea de azi, ca să-ți răspund, începe cu sfertul de oră în care îmi povestesc câte ceva despre mine sau cu trecerea direct la viteza maximă în care mă toaletez, să mă îndrept, neapărat fugind măcar o bucată de drum, spre serviciu. Și dacă dimineața ruxacul mai întotdeauna mi-e plin, ziua trecând, el, încet-încet, se deșartă. La serviciu, de pildă, dimineață fie, după-amiază sau seară, fără excepție, ea e mică. Înainte de a ajunge, deschid pe fugă plicul pe care îl zbor din cutia poștală, apoi mă sperii de plățile care vin. Mică de tot! Cu adevărat, mică! Un șofer strigă să trec o dată și când in sfârșit trec șchiopătând, mă mai înjură de câteva ori. Mititică! O femeie bătrână, simplă, poate de la țară, mă oprește. Mă pregătesc să-i spun că n-am bani, dar ea îmi arată într-o vitrină o păpușă îmbrăcată în mireasă. Așa eram și eu, cum trece timpul... ca păpușile, zice și... ca dumneavoastră! Pe cuvânt! Fără să vreau, crește, iar. Există locuri în care întreaga-mi ființă își îmbracă pe chip mina sobrietății. În acele clipe, numai cei care mă cunosc intim știu că în realitate sunt exact pe dos. Și tot fără să vreau, se face că mă aflu la un moment al acestei zile într-un unghi din care observ perfect reflexia într-o fereastră cu oglindă a unui act mimetic și înjositor, de trădare. Ca o palmă puternică peste un obraz neobișnuit de fin, îmi recunosc, instantaneu, postura de coechipier umilit, neîndreptățit, blasfemiat. E atât de real încât aproape refuz să cred că oameni pe care îi cunosc de vreun deceniu pot face gesturile acestea. Nu am cum să reacționez prompt, distanța la care scena se petrecuse era una prea mare. Acum, e mică de tot! Dar reușesc să trec cu bine dincolo ceea ce înseamă trădare. Trec orele și ele greu, până când si eu încep să ma petrec spre facultatea unde întârzii la un curs și unde intru peste profesor, cu teamă. Și ea e iarăși, mică. Rămân la o conferință și-ncepe să crească din nou. Mă gândesc să iau inițiativa unui interviu, însă renunț repede, din motivele pe care nu mai are rost să le amintesc. Merg la internet și aproape de fiecare dată, acolo, se micșorează. Așa că, mai nou sau mai vechi am redus substanțial din acel timp. Când citesc un text, îmi place ca el să aibă și un titlu elocvent. Pentru tine, însă, amân să pun, la acest text, un titlu. Mă sună amicul M., mai spre după amiază, mă roagă să-i cumpăr două cărți și un compact disc pentru invitații emisiunii, pe care o va avea peste vreo oră, în direct. Cred că nu ne-am văzut de cel puțin doi ani. M. se deplasează dificil, așa că eu, abia apuc să ajung acasă și să îmbuc ceva, ca apoi să îmi deviez drumul cu vreun kilometru spre fostul loc de muncă. Al meu. Șontâc. Pentru că de vreo trei luni și eu îmi trag un picior după mine. M. mă sună și-mi multumește.
În ruxac, acum, crește și se umflă. E chiar mare. Tu ai să mă întrebi, dar eu am să-ți răspund că nu vreau să deconspir de la bunul început titlul, pentru că uite, chiar nu vreau și pentru că așa mă apucă pe mine. Trebuie să înțelegi că îmi vine și mie așa câte-o dată să fac și mai periculos decât în cântecul cu pricina. Și de ce nu aș folosi o steluță, care să mă aducă direct în anume locul din text, care ar sugera însuși titlul? Poftim, am să pun în titlu, o steluță, cu toate că, nu știu de ce, uneori mi-e silă de ele, mai ales când preced ansambluri întregi de versuri. Nu știu de ce. Mai precis, nu am dispoziție să dezbat acum problema asta, în consecință voi prefera să spun că nu știu. Tot astăzi reușesc să-mi procur niște informații, pe care nu aveam siguranța că le voi obține. Și crește din nou. Cobor pe o străduță, intru într-o curte, mă apropii să fotografiez gazonul pe jumătate tuns, cățeii tolăniți, pomii pitici și grămada policromă de mașini casate. Portarul, cu impresii de proprietar încearcă în zadar să mă legitimeze. Insistă, ridică tonul, se răsteste. Nu mă impresionează. Cu toate astea ea e iarăși mică. Un mesaj pe telefon mă anunță că nu mai am credit. Mai am trei săptămâni până la salar și nu mai pot nici măcar să-mi reîncarc cartela. Nu cred că pot, nici măcar să mă deplasez la București, unde sunt invitată la un eveniment. În târgul olarilor găsesc acele deosebite cănuțe pe care mi le doream de câțiva ani, pentru aranjamente de care vreau eu să am pe abajurul becului din camera mea. Iarăși e mică. Acasă ajungând, aflu câteva vești proaste și-ncep să plâng. Acum, ea e mică de tot. Așa de mică, încât, mă doare. Noroc că în timpul unei zile vine și seara. Vine searrraaa! Acum, adica de cele vreo trei luni de cand schiopătez mi s-a incropit usurel un fel de șansă pe care am botezat-o destul de comun: "întâlnirea de la ora opt". Atunci când un telefon începe să sune, cand, cu toată ființa și solaritatea vii să-mi bandajezi în cuvinte sufletul, sărut-mâinile, domnișoară, frumoasa mea, ce mai face? În același timp eu o scot din sac pe jumătatea de jos a ei, crăpată. Apoi, fără să înțeleg cum, ai tu, nu știu ce balsam și mai ești și foarte conștient de puterea cuvintelor alese pentru a-mi oferi șansa liniștii ce cade în fiecare seară, ca o plapumă usoară, peste mine. Nu am siguranța că tu ai avea vreo bănuială despre felul în care îmi vii. De la sine ințeles se întâmplă ca de dincolo de tine să îmi pui întrebarea de la care pornesc gândurile amintite. Așa încat îmi rămâne în final, doar să te rog a proceda la substituirea imaginară a steluței din titlu cu obișnuita replica a ta sau cu liniștea de seară a brațelor unui somn liniștit: „acum, că te-am găsit spune-mi, ce mai face o inimă ca a ta?”