Spinarea de jos a clepsidrei
se subțiază-n estuare,
țipar înaintând spre guri.
Foșnește alb stolul
ca la împrimăvărare,
cu maci întorși în limbi de foc.

Volatil,
omenesc aproape,
primesc descântecul de-a nu te minuna deloc.

Ca un preș pe care-mi șterg venirea,
timpul
se țese la război,
suveica în caldă legănare.