poate că timpul se îndoaie pe alocuri,
în mlaștină rinocerul alb scoate la iveală un vas,
lăcomia de-a te avea coexistă cu mine-cea-care-nu-am-nimic

zazen, locul în care doar ești
mi-a întors mănușa cu fața la piele. muchiile unghiilor erau
mai moi decât vântul

am să-ți arăt cine sunt eu: acest spate ca o genune, nicio scamă nu se poate numi
nor pe cerul fără scântei

așadar, continuă. începutul e printre noi