când plouă fără sens nu uita să închizi ochii, lasă-i spre tine, parcurge încet hiatusul, spre dizolvarea lui până la nimic. din filtru de piatră vie, fă-ți un destin de șapte zile, neîntinse la umbră. asta înseamnă a te hrăni cu pământul ud, a ieși din tine spre locusul Întâmplat, pentru a regăsi un alt spațiu vital, un al treilea posibil, atât cât să te înfășori hologramic, ca-ntr-o pădure de spectre alburii. dimineața să nu taci, să transformi totul într-o întoarcere mereu răsărindă, să nu mergi cu noi la cer, să te rotești dincolo. atunci vei afla cum cerul devine doar încă un spațiu transversal, atât cât poate cuprinde gândul. dar tu să nu te oprești în limita gândului, expansiunea e fără da și fără nu, fără alb și fără negru, fără axe. așa cum ai știut din ziua aceea când dumnezeul tău ți-a bătut așa, adolescentin, pe umăr și ți-a spus m-ai urmat. acum rămâi în midhe, oricât de centrifugal te cheamă sunetul celui de-al treisprezecelea hotar. amintește-ți că sunt tot atâtea hăuri câte ceruri. și fiecare își are nodurile, răscrucile, nefiindul. amintindu-ți, așa, din memoria ta fără memorii omenești, vei ști să iei pe degete urme din fiecare trecere și să împletești un fir fosforescent, știi, precum sângele alb al melcilor. și când te simți pe linia hiatusului, pune semnul Diamantului, cel pe care îl ai deja ca o cicatrice pe creștet. vei afla că și hiatusul e tot iluzie. așa a fost să mi se spună spre tine, din absorbția imediată a Facerilor.