O stea pe-o frunte de copil

Era toamnă atunci. Abia începusem clasa a V-a. Mă întorceam cu bunicul de la fân, de pe dealurile din împrejurimi..
Se întunecase de-a binelea. Bunicul mergea alături de căruță, mânând calul de căpăstru. Eu eram cocoțată sus, pe căpița de fân. Stăteam întinsă cu mâinile sub cap, iar căruța mă legăna încetișor pe drumurile șerpuite de țară.
Era liniște. Se auzeau numai greierii din când în când și răsuflarea calului, iar din depărtări răspundeau alte căruțe și alți greieri. Cu bunicul vorbeam rar. Ne înțelegeam din tăcere. Bătrânul murmura o doină, un cântec de jale despre moarte. Era multă duioșie în glasul bunicului, o tristețe caldă și mângâietoare. Deasupra mea se întindea la nesfârșit cerul cu stele. Numai cer și numai stele..., și glasul bunicului..., și legănatul căruței...
După un ceas am ajuns acasă. Bunica ne-a așteptat cu mămăligă fierbinte și lapte cald. Mi-aduc bine aminte cum bunica însemna de fiecare dată mălaiul din care făcea mămăliga cu semnul Crucii, cum degetele ei bătrâne o desenau frumos în făina galbenă. Mi se părea atunci că mămăliga nici nu ar fi avut gust dacă bunica n-ar fi binecuvântat-o în felul acesta.
Pe urmă bunicul a mers la grajd să vadă de animale, iar bunica a rămas să trebăluiască prin bucătărie. Eu am ieșit în uliță. Acolo ne strângeam laolaltă câțiva copii cam de aceeași vârstă. În fiecare seară, fără să stabilim dinainte vreo oră, ne adunam cu toții lângă gardul de liliac al bunicilor mei, pe niște pietre mari, rotunjite de vreme. Nu prea departe, de pe un tăpsan mai înalt, ne veghea o umbră mare și ocrotitoare: era biserica din sat. Noi, copiii, vorbeam de ale noastre, până noaptea târziu. Deasupra, pe basmaua cerului, licăreau cuminți și tăcute roiuri de stele, ascultând parcă poveștile copilăriei noastre. Erau tare frumoase acele nopți... Uneori chiar uitam să ne mai ducem la culcare și atunci glasul vreunui tătic supărat destrăma liniștea nopții:
- Gheorgiță! Treci la culcare! E miezul nopții!
Ne risipeam atunci pe la casele noastre, smulși ca dintr-o vrajă, dar cu sufletul mai bogat cu încă o poveste...
În seara aceea stăteam adunați ca de obicei, când o fetiță a spus:
- A murit tușa Catinca a lui moș Victor!
- Mătușa Catinca?! a bâiguit fiecare din noi cu întristare și mirare în glas.
- Eu am vorbit dimineața cu ea, a spus un băiețel mai mic și mi-a dat o plăcintă cu brânză. Mi-a zis să mergem la ea să o ajutăm la culesul strugurilor.
Pe urmă fiecare copil a povestit câte ceva despre mătușa Catinca. Rând pe rând și-au luat rămas bun de la noi grădinuța ei plină de crăițe parfumate, apoi dulceața mustului din care mătușa Catinca ne dădea câte o căniță plină după ce terminam de cules strugurii, poala ei plină de plăcinte calde din care ne împărțea sâmbăta de sufletul celor răposați...
Ne părea rău că mătușa Catinca plecase dintre noi, că plecase din ulița copilăriei noastre. Și așa, cum eram duși pe gânduri, m-am trezit că întreb cu voce tare:
- Da cum o fi când ești mort?
Câteva clipe nimeni n-a zis nimic. Apoi un băiat mai isteț a răspuns simplu, fără să se gândească prea mult:
- Eu cred că e tot așa ca atunci când ești viu. Auzi, vezi, vorbești, numai ceilalți zic că ești mort. Poate că și moartea este tot un fel de viață!
La auzul acestor cuvinte un val de taine și înțelesuri negândite până atunci s-a prăvălit peste noi. Noaptea a devenit și mai adâncă, cerul și mai înstelat. Am adulmecat cu toții, câtva timp, în tăcere, taina vieții și a morții, cu frunți gânditoare și senine, cu inimi cuminți și înfiorate. Apoi, același băiețel a întrebat din nou:
- Voi ce ziceți, oare Dumnezeu există?
Am tăcut iarăși. Întrebarea ne-a țintit pe fiecare, căutându-și parcă răspuns în însuși sufletul nostru. La școală, la orele de istorie și biologie tocmai ni se spusese că omul se trage din maimuță, că Dumnezeu este un basm. Profesorii au făcut și glume despre Dumnezeu, dar nici unul dintre copii nu a râs. Ascultasem totul în tăcere. Am vrut să ne dăm seama dacă învățătorii ziceau acestea doar pentru ca așa scria în manual sau chiar credeau acele lucruri. Însă pe chipurile lor n-am putut citi nimic.
Acum îmi dau seama că undeva, în sufletele noastre de copii, ne-au rămas acele cuvinte ca o întrebare nedezlegată. În suflete ne rămăsese o neliniște, un sâmbure al îndoielii.
- Oare Dumnezeu există?
Tăceam și ne gândeam. Era atâta liniște!... Satul întreg era cufundat într-un somn adânc. Umbra bisericii se odihnea cucernic peste casele oamenilor și peste visele lor. Lumina stelelor și vântul luminau creștetele noastre. Îmi amintesc cum ne-am privit adânc unul pe altul. Pe urmă am privit cerul plin de stele. La sfârșit am privit în noi înșine, în sufletele noastre. Și peste tot am găsit numai taină... Fiecare copil în parte era o taină.
Cerul nesfârșit era o taină.
Inima mea era o taină.
Simțeam lucrurile acestea, le vedeam cu ochii sufletului.
Și tot acel băiețel a răspuns primul, cu o voce care parcă nu mai era a lui:
- Orice ar zice ei, eu cred că Dumnezeu există! Nu se poate să nu existe!
Un freamăt lin a trecut de la unul la altul și fiecare pe rând a șoptit cu voce tremurândă:
- Și eu cred că Dumnezeu există!
- Și eu cred!
- Și eu!
- Și eu!
În fiecare lucru simțeam că Dumnezeu există.
Cerul vorbea despre Dumnezeu, moartea mătușii Catinca vorbea despre Dumnezeu, umbra bisericii, mămăliga bunicii, doina bunicului, stelele vorbeau despre Dumnezeu. Dealurile și greierii- toate vorbeau despre Dumnezeu Noaptea aceea adâncă vorbea despre Dumnezeu... Iar noi, copiii, credeam în El.
Era o noapte de septembrie cu stele multe pe cer și întrebări multe în sufletele noastre...
A trecut mult de atunci. Copiii de altădată sunt acum oameni mari, care au și ei copii. Anii s-au scurs, însă n-au putut șterge amintirea acelei nopți de toamnă. Eram niște mogâldețe de oameni cu hăinuțele prăfuite, cu părul încurcat de vânt, cu ochii mari și nesătui de taine...
Acum, după atâta vreme, îmi dau seama că în acea noapte, de dincolo de stele și de cer, Dumnezeu privea spre ulița copilăriei noastre. Și sunt sigură că în nesfârșita Lui bunătate va fi zâmbit cu drag când copiii din uliță L-au apărat pe El de necredința celor mari și învățați...
Și tot acum mă gândesc că în acea noapte va fi poruncit fiecărui înger păzitor de-al nostru să ne coboare peste frunțile adormite, în chipul luminii unei stele, o sărutare a Sa.

Și sunt convinsă că orice s-ar mai fi întâmplat cu noi în viața aceasta, pe fruntea fiecăruia a rămas întipărită pentru totdeauna lumina acelei stele, acelei sărutări...
Lumina acelei stele îmi luminează și acum pașii.