mi-am găsitără o angoasă. o frica de-a mea proprie și personală iaște efemerul. care (ar) face ca tot ceea ce vedem, tot ce ne înconjoară, tot ce suntem ca umblători prin viața asta să devină inutil. nu mă pot opri a revoltându-mă în fața socotelii că atunci când facem un ceva, îl facem pentru a pieri. că orice naștere (de ființă, lucru sau faptă) este hrană pentru moarte. și asta nu din frică de moarte ci din scârbă față de inutilitate. abordarea conform căreia existența materială ar avea o rațiune intrinsecă, fiecare părticică (clipă a existenței) avându-și utilitatea doar în volumul de bucurie pe care a reușit să ni-l aducă, mă trimite către senzația inutilului (în cele din urmă). am avut perioade în care am trăit privind simplist împrejurul și acele perioade mi-au fost încheiate de constatări interogative din pleiada “bun! și?”, “mai departe?”, “a fost bine! dar unde duce?”.
așa că “zvonurile” privind existența a ceva care învinge efemerul mi-au stârnit interesul. în punctul ăsta (iată-l “ . “) nu reușesc o chestie. să-mi dau seama dacă dorința, nevoia imperioasă de ordine universală pe care o simt aproape constant este anterioară contactului cu “zvonurile” sau este o ceva care ar avea rolul de a le confirma. oricum, așa am ajuns (în parte) la a crede. un alt factor a fost constituit din reflecțiile mele asupra caracterului de generalitate al câtorva “feelinguri” dihotomice cum ar fi binele-răul, frumosul-urâtul, ordine-haos, fericire-suferință și așa mai departe (explicarea acestora prin perspective bio-fiziologică sau psiho-teoretice îmi pare naiv-insuficient fondata). cât privește scânteia sau catalizatorul, acesta cred că invariabil esta suferința. o țâră mai mult decât îi place omului (spun – “îi place” fiindcă altfel nu pot pricepe obiceiul acestora de a și-o provoca în mod constant). ajuns în acest punct (este altul) îmi aduc aminte că nevoia de ordine era anterioară credinței (mare parte din suferința de care spun provenea din frustrările legate de lipsa de ordine prin adiacentele ei - lipsa de logică și cea de utilitate a vieții). de aici plecând, adică de la faptul ca teoriile provenite din sfera științelor nu mi-au dat o înțelegere completă și funcțională, adică o înțelegere care să mă ajute să trăiesc mai cu mulțumire sau tihnă, sau mai exact o înțelegere care să anuleze “legea”: câtă luciditate - atâta suferință, am început a mă plimba printre diferite tipuri de convingeri, de credințe.
am spus adineauri de o “lege” - a suferinței care crește odată cu luciditatea. legea asta își are povestioara ei. pe la 14-15 ani am găsit într-o carte (“ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu) o frază pe care o gândisem cu ceva vreme înainte. care spunea tocmai despre luciditatea care provoacă suferință. deși sper că nu va contrazice cineva asta, prezint puțin înlănțuirea cauză-efect. care mi se pare banal-axiomatică. cu cât deschidem ochii mai mult cu atât vedem mai clar mizeria omenească, împuțiciunea socială sau durerea altora. iar în cazul meu, cu cât calculam mai atent, cu atât apărea mai evident că perspective de fericire prin viața mea nu aveau chef să se manifeste. revenind puțin, aceasta a fost doar prima frază “regăsită” în scrierile unor oameni maturi care să exprime gânduri din perioada mea adolescentină (sau chiar uneori pre-). astfel încât m-a cuprins iată o așa mare nemulțumire că am început a mă supăra pe lume (ceea ce nici acum nu prea reușesc să depășesc). pe de o parte m-a speriat că gândurile mele regăsindu-le pe la unii și alții, când voi dori a spune ceva se va fi aflând vre-un careva să spună – nu e ideea ta, ai luat-o de la X! cine mă va crede pe mine – un copil, că sunt autorul acelor gânduri? si oare e mai valoros autorul aceleiași idei cel care a gândit-o primul din punct de vedere al anului calendaristic sau din punct de vedere al vârstei la care a avut loc “concepția” ideii? și oare mie ce-mi va mai rămâne de spus când voi crește mare? iar pe de altă parte (și aici vine parte mai dureroasă) mă indigna faptul că oameni în toată firea pun în cărți serioase idei care erau de competența unui copil și, mai mult, aceste cărți erau considerate valoroase (ceea ce ducea la concluzia că oamenii fie nu sunt în stare să gândească mai mult – ca scriitori, fie să accepte mai mult – ca cititori; oricum nu era loc de “mai mult”). din indignare asta am avut în acea zi un moment de orgoliu propunându-mi să duc mai departe. și m-am trezit deodată dornic de a împinge, cu “mușchii suflecați” pentru un efort notabil, dar în fața mea era aerul! nu se prezentase nici un munte pe care să-l mut. așa că m-am rezumat la ideuța din carte (iată că nici măcar eu nu mi-o atribui) și mi-am propus să o depășesc. voila și iată cum am născut prima mea teorie, căreia nu i-am atribuit valoare de adevăr ci valoare de speranță. pentru că. mai toate fenomenele care ne înconjoară pot fi reprezentate grafic, și pentru că există împrejurul nostru o grămadă de fenomene al cărui grafic ne arată că după o anumită perioadă ascendentă apare un punct culminant (un punct de vârf, de inflexiune), trebuie (cu valoare de – sper al dracului de tare) ca și în cazul ăsta atingându-se o anumită luciditate, suferința să capete o pantă descendentă. căutând în lumea înconjurătoare puncte de sprijin pentru mini-teoria mea, am găsit “zvonul” înțelepților. care având o luciditate ieșită din comun nu numai că nu sunt distruși de durere, ci din contră, au parte de o pace interioară, de un echilibru superb. na, quot erat demonstrantum. probabil că și dixit încape pe-aici pe undeva. ca să nu mai spun de orgoliu care dacă i-aș fi dat voie ar fi urlat veni, vidi, vici! dar nu puteam să-l las să se manifeste până când nu arătam că există aplicabilitate practică. drept care aveam o singură șansă. să devin eu înțelept ca să arăt lumii că poate scăpa de necazuri, de durere. lumii sau diverșilor indivizi care ar fi interesați de aceasta. și chiar dacă aveam parte numai de o intuiție vagă, nu mi-a trebuit mult timp (câteva luni) să descopăr că oamenii nu numai că nu sunt interesați de înțelepciune, ba chiar te resping când încerci să o manifești considerând că ai intenții de superioritate, de orgoliu, de epatare (criminale intenții – auzi! să vrei să fi diștept! – ce? vrei să fi mai tare ca noi? șezi blând!). asta cât ești viu, că după ce mori pot apărea voci care să spună “vai, ce pierdere! a fost un om mare!” mare căcat! la ce mai folosește atunci? na și iacătă dilemă! să cauți să fi înțelept că să le arăți celorlalți că există o șansă de a folosi cerebelul fără a le provoca durere, dar să te ferești de aceiași ceilalți! ajuns în acest punct (bineînțeles altul) am început să caut deștepții dinaintea mea, pentru a găsi măcar indicii dacă nu cumva drumuri. printr-o bizară coincidență primul om “mare” care mi-a fost scos în față a fost Eminescu (la ora de română – bineînțeles). care gândea mult, care crea mult (și bine), care deosebit, ce să mai… dar! legat de el vine și bagajul. existența lui i-a făcut pe cei care au creat programa de învățământ să pună aici dezvăluirea realității “Condiția omului de geniu în societate” (adică mizeria). ăsta poate fi privit și ca avertismet! acu’ ce să fac? să caut a fi înțelept fără să fiu genial? cam așa ceva! dar ca să fiu totuși prudent, să nu trec pe lângă șansă (pe lângă un potențial indiciu), există vreo legătură între înțelepciune și genialitate? fiindcă din păcate similitudini sunt cu ghiotura! în această perioadă am avut câteva discuții cu un coleg de cautări (și de bancă) în care el îmi spunea că “uită-te la ceilalți! sunt destul de mulțumiți așa cum o duc!”. pe de o parte poate că el nu credea ori în teoria mea, ori că ar merita efortul depus, când iată, totuși se poate trăi mulțumitor și așa. trebuie doar să-ți redirecționezi dorințele. pe de altă parte diferența era că el nu fusese respins de acei ceilalți pe la 10-11 ani și că nu simțea poate nevoia de a-și folosi “luciditatea” atât de pregnant ca mine sau că plăcerile obișnuite (poate caracteristice vârtei) nu trezeau o așa mare apatie în el cum trezeau în mine! Cătălin îl cheamă. ultima dată când am auzit de el emigrase în Spania și o ducea incomparabil mai bine decât majoritatea românilor. alături de nevestica lui, o femeie în care superficialitatea stă lejer. înainte să plece, când îl mai vizitam (pe la 23-24 de ani) devenise regulă tacită ca discuțiile noastre să se desfășoare doar în zona materialului, până adoarme ea! după aceea Cătălin redevenea cel capabil de gândire și de multe ori ne părea rău că nu rămân scrise sau înregistrate undeva ideile perindate. fiindcă unele amenințau să fie utile, fiindcă o așa mare plăcere, calm, pace ne învăluia atunci când intram în acel domeniu, încât aveam o senzație de îmbăiere în Bine, în Frumos.