agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-14 | [This text should be read in romana] |
Ce poate fi mai stimulant decât Ray Charles cu Hit The Road Jack pentru o reflecție? Mă gândeam de ceva vreme să scriu despre plâns, asta pe când vorbeam cu o prietenă foarte dragă mie și eram într-o pasă atât de proastă încât am oprit microfonul pentru ca ea să nu mă audă plângând. Atunci ea mi-a spus ceva ce mai târziu avea să mă pună pe gânduri: că o să înceapă și ea să plângă odată cu mine. S-au întâmplat destule între timp. Aș fi vrut să mai scriu de atâtea ori, dar de fiecare dată s-a întâmplat că nu am găsit puterea de a mă așeza în fața tastaturii și a scrie. Acum nu am mai putut și a trebuit să „depresurizez”. Am vrut să vorbesc despre dihotomia râs – plâns, dar azi-noapte, o altă noapte albă, o a doua în ultimele trei zile cred, am mai atașat cuplului o a treia componentă.
Am să încep cu râsul. Ceea ce diferențiază râsul de celelalte acțiuni este cauza generativă a acestuia care îi conferă câteva aspecte specifice. Aceasta se bazează pe capacitatea omul de a învăța lucruri noi. Pentru acumularea unei noi experiențe, creierul apelează la informația deja stocată. Chestia asta mă face să-mi pun o altă întrebare? Oare noi ne naștem cu un „bagaj” informațional inițial? Parcă am mai vorbit despre asta într-o însemnare dintr-ale timpuri? Parcă era vorba despre copii și ce putem învăța de la ei. Revenind, cum se realizează învățarea? Se apelează la cunoștințele deja stocate în memorie, iar noile informații se „pliază” pe acest „suport”. Ei bine, cum funcționează umorul? Acesta se bazează pe o situație imprevizibilă. Se râde la sfârșit, de unde și vorba aceea: „cine râde la urmă”. Se prezintă o situație care are un final previzibil, iar în final se întâmplă ceva cu totul neașteptat de creier, ceea ce stârnește râsul. Ei bine, asta este explicația pentru faptul că nu putem râde de două ori la aceeași glumă. Creierul cunoaște deja finalul și nu mai este surprins. Pentru cei care se pregătesc să mă contrazică, am să mai completez afirmația cu faptul că putem râde la aceeași glumă de două și chiar de mai multe ori, dar în alt context: când suntem în grup. De ce? Pentru că omul, ca ființă socială, va râde împreună cu ceilalți. Râsul, în acest caz nu mai este unul „inițial”, ca rezultat al „șocării” creierului, ci este un râs din simpatie cu ceilalți. Există în unele țări, în Asia, o terapie a râsului în grup. Ia gândiți-vă de câte ori nu ați început să râdeți și voi fără să știți de ce, doar pentru simplul motiv că ați văzut că ceilalți râd? Aici ne confruntăm cu un râs din simpatie. Mai este și râsul ca formă de socializare. Acum să nu credeți că cei care nu râd la glumele voastre sunt o adevărată enciclopedie care cunoaște toate poantele din lume și nu poate să-i mai surprindă ceva. Poate că sunt ardeleni. No știți cum îs ardelenii? Vorba ceea: să nu faci bancuri în Ardeal sâmbăta, că râde toată lumea la slujbă a doua zi. Acum fără supărare pentru confrații mei ardeleni. Sper să nu se simtă jigniți, iar ca să-i conving că nu sunt malițios cu ei, să se uite prin însemnările mele să vadă că nu-i menajez deloc nici pe olteni. Revenind la însemnarea mea, trebuie să continui cu plânsul. Am să subliniez aici diferențele față de râs. Dacă în cazul râsului nu se poate râde decât o singură dată la o anume situație nouă, în cazul plânsului nu mai este valabilă regula. Se poate plânge de nenumărate ori când se întâlnește aceeași situație. Ce bine dacă ar fi fost invers: să plângi o singură dată și să râzi de nenumărate ori când întâlnești o situație! Dar așa-i în viața! În cazul plânsului se petrec e un fenomen total opus: când în creier se identifică o situație asemănătoare uneia al cărei efect era lăcrimarea, reacția este inevitabilă. Un fel de reflex pavlovian. Ca o asemănare ciudată, că și-au găsit și ăstea unde să se asemene, și în cazul plânsului se aplică regula simpatiei. Să nu-mi spuneți că nu vă este familiară scena când începe cineva să plângă, imediat vă vine să-i țineți companie. Cauza? Compasiune? Da de unde, teamă. De ce teamă. Să vă explic. Îmi vine în minte o scenă: un discipol își întreabă profesorul – cred că era vorba de Socrate – de ce oamenii sunt generoși cu cerșetorii, iar la filozofi nici nu se uită, deși aceștia au o viață la fel de mizeră cu cea a cerșetorilor. Răspunsul nici că se putea să fie mai explicit: pentru că se gândesc că pot ajunge într-o bună zi în postura cerșetorilor, însă filozofi, niciodată. Pai, părerea mea este că, atunci când începi să plângi din simpatie, nu te gândești la „săracu’ de lângă tine”, ci te transpui în situația lui și te gândești că ți se poate întâmpla și ție același lucru. Cu alte cuvinte îți plângi singur de milă. Asta da simpatie! Și ultima parte, cea mai interesantă, căscatul. Deja îmi vine să casc. Nu mă gândisem la asta, dar cu într-o „noapte albă” nu ai altceva de făcut decât să freci telecomanda, „riști” să găsești câteva surse de inspirație. Dacă nu mi le regăseam în propria experiență, nici că îndrăzneam să scriu despre. Oricum nu am făcut decât să conștientizez ceva ce „știam” deja. Cică nu este deloc un act individual căscatul, ci unul colectiv, social. Cauzele sunt încă neelucidate. Se bănuia că se datorează lipsei de oxigen la nivelul creierului și în felul acesta să se echilibreze, dar ultimele studii au anulat aceasta prezumție. Se pare că prin „aderarea” la acest act social, celălalt fraternizează cu tine. De, nu degeaba se spune că „se transmite de la căscat la căscat”. Era interesant următorul lucru, pe care îl aplic chiar acum, ceea ce mă face să nu mă îndoiesc deloc de veridicitatea celor spuse: că oamenii cască și la simplul auz al cuvântului căscat, nu numai când sunt în preajma unei persoane care cască, ci și când aud cuvântul sau îl văd scris. Hai să vedem? De câte ori ați căscat din momentul când ați început să citiți despre căscat? O altă constatare este aceea că cei care cască nu o fac pentru că sunt plictisiți. Nu-i așa că v-am dat gata cu asta? Ce credeați că vă las să-mi justificați că v-a apucat căscatul pentru că mi-ați citit însemnarea?
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy