Mă uit împrejur și viața mi se sparge asemeni unor oglinzi paralele, una câte una, dureros și orbitor, cu cioburi mărunte împrăștiate pretutindeni, și tot așa, parcă la infinit, până când mă aproprii de ultima oglindă și, în loc să se-mprăștie în mii de bucățele sclipitoare, se topește și mă închide înăuntrul ei...Deodată o nouă lume se prelinge, ramele oglinzii se transformă într-un orizont de o culoare stranie (probabil cea a sufletului meu, dar nu-mi pot da seama, totul e mult prea obscur pentru ochii mei obosiți), iar lumea parcă toată s-a întors cu capul în jos. Doar eu stau nefiresc de dreaptă, încleștată în timp și spațiu și, revenindu-mi claritatea în privire după o neclintire infinită, zăresc iar oglinzi paralele plutind în fața mea, spărgându-se într-un ritm infernal, lovindu-mă cu cioburi, desenând firicele mici și roșii pe suprafața pielii și cristale de-o puritate ciudată pe obraji. Și iar ajung aproape de ultima oglindă care, la fel ca cea din urmă, mă înghite sălbatic și mă aruncă într-un univers obscur de data aceasta, la capătul căruia pot zări iar....oglinzi paralele spărgându-se...