Ieri mi-am ridicat privirea spre cer și am strigat: "Timp, te urăsc că mă controlezi și nu te pot controla!"...și după aproximativ două ore în care ploaia mi-a fost suflet căzând din cer pe firele-mi de păr și pielea-mi alienată de trup am început să respir picături în loc de aer...

Din universul inefabil ai răsărit printre umbre, sub un castel te-am ascultat murmurând sonete de Shakespeare și toate acestea, împreună cu istoria, le-ai prelins pe geamuri și obraji...Bătrâne Timp, de ce îți place atât de mult să joci cu Destinul "cap sau pajură"? Nu crezi că și moneda a obosit, asemeni oamenilor? Sau nu poți concepe idei și prejudecăți, tristeți și deziluzii? Nu...doar noi, oameni întemnițați în efemeritate, simțim cum ne circuli prin vene și ne aduci prin pulsații de soare mai aproape de inevitabilul sfârșit...

Și uite așa, cuprinși de existența (sau inexistența?) trecerii timpului, orizontul mereu va fi imposibil de atins, căci viața își păstrează cursul în ritmul ei ciudat și implacabil, iar albul va fi mereu alb, soarele niciodată luna, iar secundele...niciodată zile...