Te știu de multă vreme, copilă…
Zâmbetul tău nevinovat și
seninul ochilor cerești,
ce priveau cu sfială în pământ,
sunt cele mai de preÈ› amintiri de atunci.
Erai crinul plecat
sub greutatea propriei frumuseți,
floarea însetată de soare,
învăluită în dantelele raiului,
cu pieptul acoperit de muguri
lacomi de verde primăvăratic.
Aripi de înger fâlfâiau deasupra ta,
presărând praful de stele
al celui mai liniștitor și dulce somn.
Când te-ai trezit, ai scris cu mâini frumoase
și condei fermecat, ca din povești,
primele versuri.
Atunci am învățat să te citesc – aveai zece ani;
Scrie și acum, scrie-mi despre tine…
Mai ai pantofiorii cei roșii?