Așa suna vechiul proverb românesc, pe care, din păcate, îl auzim tot mai rar astăzi. Dar și mai rar este aplicat…
Majoritatea oamenilor nu își dau seama cât de mult au nevoie de bătrâni. Dacă ei nu ar exista, ce s-ar întâmpla? Unde am mai merge atunci când dorim un sfat? Cine ne-ar mai încuraja în clipele grele? Firește că foarte puțini își pun aceste întrebări…
Ei văd doar firele albe de păr. Cineva ar trebui să-i învețe să nu vadă acest lucru. Dar cine ar putea face asta în lumea in care trăim? O lume a agitației, a evoluțiilor continue, a oamenilor plini de griji…
Poate că totuși există acele personae. Noi, copiii, putem face asta! Cât de mult ne iubim noi bunicii! Cineva îmi spunea că acest cuvânt, ,,bunic”, nu a fost ales aleatoriu. El vine de la cuvântul ,,bun”; astfel, până și atunci când rostim cuvântul ,,bunic”, mintea ne zboară la bunătate, altruism, dăruire, răbdare.
Trebuie să arătăm asta și oamenilor care îi nesocotesc. Bătrânii ar trebui să aibă oportunițăți și șanse egale cu ceilalți! Să le arătăm oamenilor că nu trebuie să privească firele albe! Trebuie să vadă în ele, în semnificația lor. Iar fiecare din aceste fire reprezintă o întâmplare, o întâmplare plăcută sau neplăcută, grea sau usoară, întâmplare pe care ei, bătrânii, ne-o arată prin intermediul acelui fir de păr. Să ne trezim și să apreciem asta! Acel fir de păr reprezintă o șansă extraordinară, o lecție de viața, de care, cu siguranță, vom avea nevoie mai devreme sau mai târziu. Să le vorbim, să-i tratăm egal, să le ascultăm sfaturile!
Și, totuși, ar fi de ajuns? Eu nu cred. În urmă cu câteva zile am participat la o scenă care m-a șocat. Treceam pe lângă casa de bătrâni și am auzit o parte din din discuția unui domn de pe stradă și unui domn care stătea la geamul clădirii. Cel de pe stradă se interesa despre cum era acolo și cât de mult costa.
M-am întristat. În mintea se clădeau imagini foarte urâte. Îmi era clar faptul că nu le era bine acolo unde locuiau. Sigur era la mijloc conflictul între generații. Îmi imaginam niște tineri intoleranți care își certau părinții și nu îi ajutau… Îmi imaginam niște bătrânei singuri care stăteau toată ziua în compania unei pisicuțe, nefiind vizitați de copiii lor.. Îmi imaginam răutate, nesiguranță, intoleranță…
Sigur ei simt asta. Nimeni nu ar pleca de undeva de unde este iubit, respectat și înțeles. Chiar cereau atât de mult? Nu cred. Ce putea un om de șaizeci sau șaptezeci de ani să ceară? Doar liniște și înțelegere. Brusc îmi apare in minte modelul visului unui astfel de om: o grădiniță cu flori plăcut mirositoare, un balansoar, o carte bună și câțiva nepoței zburdalnici care să alerge după veșnic tânărul bunic și să-și plimbe degețelele prin buclele de argint ale bunicii…
Nu… nu e deloc mult. Noi, tinerii, ne dorim mult mai multe… De ce bătrânii nu au oportunități egale cu ale noastre? Dar, mai ales, de ce îi trimitem la case pentru bătrâni? De ce nu ne putem întreba ce le-am făcut încât ei să-și doreasca să meargă într-un astfel de loc?
Cred că am putea completa renumitul proverb, cu speranța că, încetul cu încetul, el va atrage atenția oamenilor: Cine nu are bătrâni, să-și cumpere; iar cine are, să-i mulțumească lui Dumnezeu și să-i păstreze!