Dedicată prietenului meu Bogdan Geană, cu acordul Nicoletei Ștefănescu – ale cărei motive nu le-am descoperit încă.

Merg spre casă. Acasă. Ajung în fața ușii. Stau să caut cheile. Când le-am găbjit îmi vine o idee „creață” și chiar o rostesc: băi boule, dacă e casa ta de ce trebuie să folosești chei, ha? În fața unei asemenea retorici clachează orice argumentație academică. Păi chiar așa, de ce să folosești chei ca și cum ai avea deaface cu un lucru ce nu îți aparține? – vreau să zic străin de tine și destinul tău, fie el chiar ostil.
Atunci ai o străfulgerare, cum că poate ar fi bine să bați la ușă. „Bate și ți se va deschide!”, parcă așa sună vorba bătrânească. După aceea aștepți să se deschidă. Cine? Ce? Când? De ce? Cum? Te năpădesc alte idei: poate se deschide invers? Încerci. Efect pervers, contrar așteptării. Te cuprinde perplexitatea. Dușmănia nu poate să fie o formulă de succes pentru deschiderea unei uși. Începi să visezi, să recompui interiorul care îți este familiar ... Ușa rămâne „ușă”.
...
Vecinii, și mai pe urmă eternitatea, te vor găsi stând în fața ușii închise în poziția în care stă omul din Hamangia – cred că un hâtru l-a botezat „gânditorul”.
...
Când am priceput că e o glumă a soartei nu m-am mai dus acasă. Nu am mai pierdut timpul căutând chei, nu am mai avut idei „crețe”, nu am mai avut ezitări. Acum știu că perplexitatea este un mediu comod, nerebarbativ.
...
Dali a dat foc unei girafe cu sertare, ceea ce e cam același lucru. Bine, el își permitea asta pentru că era însoțitorul unui furnicar țepos, dar chestiunile sunt asemănătoare. Nu trebuie să mai purtăm chei. Frizăm ridicolul.

23 August, a.d. 2002