Însemnările de față, mai ales „Lecție din a muri“, le dedic FRATELUI MEU SÎRB, copiilor și nepoților lui, ale căror imagini, surprinse în adăposturile de război, nu le voi uita niciodată!

Florian Silișteanu


Prefață

Un om fără astâmpăr





Au existat, există și vor exista, pe lumea asta, oameni pentru care cea mai solidă rocă are valențe de nisipuri mișcătoare și, deci, nu pot prinde rădăcini în acel loc. Sunt inși pe care nici o priveliște, oricât de minunată ar fi, nu-i reține prea mult  pornesc în căutarea alteia, ignorând eforturile căutării, parcă pentru a acredita ideea că mișcarea este singura lor rațiune și alternativă la zăbava într-un loc. Omenii de acest fel au plămadă de exploratori. Fără temeritatea acestora, azi multe colțuri și părți de lume ne-ar fi rămas necunoscute și, deci, Pământul ar fi fost mai mic!
Tot în această lume mai viețuiește și o altă categorie de inși – a acelora atrași de pericolele rezultate în timpul confruntărilor unor grupuri umane insurgente. I-am numit pe reporterii de război, de răzmerițe, de revolte. Un astfel de reporter își expune, cu bună-știință, viața ca oricare dintre cei implicați în conflicte armate sau violențele unor civili răsculați. Spre deosebire de aceștia, reporterul, prin statutul său, nu are ca “arme” decât pixul și aparatul foto. Puțină lume știe că, pentru a fi bine informată, stirpea reporterilor de front a plătit un tribut cu asupra de măsură.
Ne întrebăm, atunci, de ce astfel de reporteri, deși cunosc riscurile la care se expun, nu-și schimbă meseria? Au ei, oare, inconștiența caprelor care se cațără pe un vulcan, în căutarea unui lăstar mai dulce-amărui? Trăiesc ei misterioasa stare lăuntrică a lui Empedocle, care l-a determinat să se arunce în vulcan? Să fie vorba de o nebunie? O nebunie de rând, o nebunie sfântă?
Noi credem că este vorba de altceva. Ființă naratoare, ca și scriitorul, reporterul, cel născut iară nu făcut, nu poate fi decât martor al timpului său antum, al său și al celorlalți. Dincolo de morală și politică, actanții unor confruntări belicoase scot la suprafață atavismele nivelate și domesticite de secole de cultură și civilizație. Un atavism ar fi eroismul. A fi martor la pulsațiile eroismului este o ispită căreia nici un scriitor cu vocație, nici un reporter înnăscut nu-i pot rezista. Pentru aceștia riscul nu are nici o valoare inhibantă. În plus de aceasta, din relatările lor, un spirit analitic poate intui viitoarele manifestări ale ființei umane. Un călător fără de astâmpăr și un reporter înnăscut este Florian Silișteanu. Cartea de față depune mărturie în acest sens. În ceea ce ne privește, noi credem că este chiar un început de maturizare profesională. Asumarea contingentului, până la servitute, îi poate conferi lui Florian Silișteanu puterea de a realiza reportaje care să aibă perenitatea operei cu valoare literară. Plămadă bună are! Este un om fără astâmpăr și a ieșit la rampă cu prima carte de reportaje. Viitoarele cărți, însă, vor trebui scrise trăgând cu ochiul și urechea la cei doi monștri sacri ai reportajului: Hemingway și Geo Bogza.
Aurel SIBICEANU





Capitolul I

MINERIADA 1999
- linia întîi -

Cinci ore de coșmar printre mineri
Camioane pline ochi cu scutieri





Ora 11.05, dimineața zilei de 18 ianuarie 1999. Nu stăm să comentăm decizia șefilor de a zbura în Valea Jiului. Nu e timp. Aruncăm în mașină aparate foto, reportofoane, celulare. Demarăm în trombă spre o lume despre care nu se mai poate aprecia în ce dimensiune este cuprinsă. Conduce fotoreporterul Adi Șerban. Rulăm cu 120 de km la oră, și asta îmi dă emoții. Am ieșit deja din Pitești, aproape că trecem de Valea Ursului. Renunțăm să ne uităm după fuste, fiindcă ne trezim în fața noastră cu un lung șir de camioane încărcate ochi cu soldați. Au căști pe cap, stau înghesuiți unul într-al-tul. Sînt scutieri. Toate numerele de înmatriculare ale mașinilor încep cu 21 B... Cîțiva dintre ei văd înscrisul cu „Presa“ care stă lipit de parbrizul Daciei cu care călătorim. Doi-trei soldați ridică bastoanele, dîndu-ne parcă de-nțeles că deși presa este a patra putere în stat, astăzi ea le aparține. Depășim cele zece camioane și ne continuăm drumul. Ceva ne spune că soldații merg să întărească trupele care barează calea ortacilor.
O ceață deasă și grea coboară peste noi la intrarea în Zamfirești. Mai sînt 35 de km pînă la intersecția de la intrarea în Vîlcea, acolo unde vom face stînga spre Tîrgu Jiu. Surprinzător, dar contrar obiceiului, pe șosele nu e nici urmă de polițiști. „Þi-e frică, mă, Moromete, de mineri?“ - îl întreb la un moment dat pe fotoreporterul nostru, Adi Șerban. Zîmbește și dă de înțeles că da. Ceasul arată 11.35. Sîntem singura mașină care rulează pe șoseaua occidental asfaltată. Primul jandarm întîlnit se află în intersecția drumurilor, dintre care unul duce la Tîrgu Jiu. Încă 110 km și ajungem în orașul unde totul clocotește. Ceasul arată ora 13,00. Încercăm să prindem la radio un post de la care să aflăm unde au ajuns minerii. Totul este bruiat. Nu știm de ce și de cine.




În fața Prefecturii, polițiștii tremură

Ora 13.35. Pe pancarta din stînga drumului scrie Tîrgu Jiu. Ne trec cîțiva fiori, pielea se face de găină. Aflăm că primele sute de mineri abia acum intră în Piața Prefecturii. De-o parte și de alta a străzii, mii de oameni așteaptă în tăcere să se întîmple ceva. 13.55. Își fac apariția primele autobuze cu mineri. Eșarfe negre flutură aerul rece. Undeva pe marginea trotuarului o bătrînică plînge, parcă jelind. Ceva mai încolo, unde începe un lung cordon de polițiști, un copil face pipi, ascuns după fusta mamei. „Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm“. Încep să se audă primele slogane. „Minerii și țara și-au pierdut răbdarea“. Sîntem deja în Piața Prefecturii. Peste 500 de polițiști formează un lung cordon care desparte mulțimea curioasă de grupurile din ce în ce mai mari ale minerilor. În cîteva minute nu mai ai loc să arunci banul. Estimăm circa trei mii de ortaci. Ora 14. Ne găsim alături de cîțiva reporteri ai B.B.C.-ului și ai unor televiziuni naționale. Dumnezeule, dar ne aflăm chiar în fața Prefecturii, într-un cerc, în fața noastră întinzîndu-se o mare de oameni. „De-mi-sia, de-mi-sia...“ Mulțimea este din ce în ce mai furioasă. Ea strigă înflăcărată mai departe „Þapule, nu uita, va veni și ziua ta“. 14,08. Abia reușim să auzim ce ne întreabă redactorul șef la telefon. Apare pentru prima dată Romeo Beja. E destul de calm. Ridică mîna în semn de liniște. Minerii îl ascultă. „Ați avut probleme după emisiunea cu dl Tucă?“, întreb deodată. Se uită la mine și-mi spune că nu. Pe urmă vrea să le spună ceva minerilor, dar este întrerupt de glasul ortacilor. „Cozma, nu uita, noi sîntem puterea ta!“ În sfîrșit, se face un pic de liniște. Romeo Beja n-are megafon. Răcnește din tot sufletul: „Vreau să-nțelegeți că mașinile s-au reîntors să aducă toți ortacii noștri. Așteptăm adunarea tuturor liderilor de sindicat atît din Olt, cît și din Valea Jiului, după care în scurt timp vom lua deciziile corespunzătoare“.



„Ne-au împușcat în defileu“

Zvonul că a sosit și Cozma scurtcircuitează toată suflarea, mineri, ziariști, polițiști. Profit de spațiul creat în jur și pun reportofonul unui miner. E obosit, n-a mîncat, zice el, dar s-a ținut tare. „Au tras în noi, domne, azi-noapte“. Scoate un glonț și cîteva cartușe goale pe care ni le arată. Mulțimea vede și ea și începe să comunice din aproape în aproape. Ca fulgerul se-ntinde vorba despre glonț, motiv pentru care miile de ortaci încep din nou să scandeze „Teroriștilor, teroriștilor...“ Continuu discuția cu minerul meu. Abia de înțelegem ce spune. „Toată noaptea am rămas în defileu. Ne-au încolțit. Eu n-am căzut. Le-am luat bastoanele. Acolo, la ultimul baraj, ne-am luptat. Au aruncat din elicopter cu lacrimogene, au și tras în noi. Noi nu cedăm...“ Un puștan blond se bagă și el în vorbă „Nu, nu vom ceda“. Aflu că are 18 ani și că este decis să meargă pînă la capăt. „La dorința lui Dejeu, am scăpat de defileu“. Toată mulțimea strigă într-un singur glas: „Jos Guvernul!“



Cozma vorbește mulțimii

Ora 14.10. Miron Cozma ajunge în fine în fruntea mulțimii. E purtat pe brațe. Ne despart doar cîțiva centimetri de el. Din gura lui ies aburi. Îi este frig și frică. Scrutează atent ce și cine este în jurul lui. Primele lui cuvinte, rostite într-o portavoce, sînt: „Fraților, țin să vă mulțumesc și să vă spun că fără voi nu cred că ieșeam din defileu“. Mulțimea îi mulțumește și ea. „Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm“ „Vreau să le mulțumesc celor din Sadu care au fost alături de noi...“ „Să nu uitați, minerii sînt frați“, spun în replică minerii. Cozma mulțumește în continuare locuitorilor care au fost alături de ortaci, încurajîndu-i, dîndu-le pîine și apă minerală, moment tocmai bun ca ortacii să strige „Cinste lor“. În timp ce Miron Cozma le spune că acolo, la Tîrgu Jiu, se va hotărî ce decizii finale se vor lua, ne facem loc cu greu în Prefectură. Polițiști, gardieni, ziariști stau și discută în șoaptă. Aflăm, trăgînd cu urechea la cîțiva polițiști, că va ieși bai mare, că minerii primesc bani, alimente, pături de la diferite organizații, de la minele care nu s-au angajat în grevă. Urcăm la balconul Prefecturii. Tragem cîteva poze. Mai sînt cîțiva paparazzi. „Ați mințit poporul cu televizorul“. Cei cîțiva cameramani de lîngă noi se retrag și la fel facem și noi. Cîteva pîini rotunde se îndreaptă spre fețele noastre. Primim pe hol un comunicat semnat, se spune, de Ion Iliescu. Dar nu este semnat. „Am ajuns în țara noastră să n-ai dreptul la o pîine, să nu poți să muncești cinstit“ - spune în continuare ortacul șef Miron Cozma, îndemnîndu-i pe mineri să strige „Rușine, rușine...“


„București, București!“

E aproape 14,30. Miron Cozma cere să i se aducă o stație pentru a putea fi auzit de cei peste opt mii de mineri prezenți în piață. La un moment dat, este invitat să intre în prefectură. Dar mulțimea nu-l lasă. Le este teamă ca nu cumva să tragă și să-l omoare. „Am să-l întreb pe președintele României dacă, potrivit articolului 82 din Constituție, o să ne primească....“, însă mulțimea nu-i dă voie să continue și strigă furioasă „București, București!“ Cozma le spune că președintele va avea ocazia să simtă ce înseamnă unitatea minerilor din România.



Opt mineri au murit?

E ora 16,00. Un elicopter survolează văzduhul la o înălțime foarte mică, atît de mică încît se văd piloții. Fluierăturile se fac auzite, vacarmul ne asurzește. Se bănuiește că Dejeu ar fi cel care îi urmărește din elicopter și, imediat, bucăți de pîine zboară spre pasărea de oțel. Dar nici una n-o ajunge. „Minerii și țara și-au pierdut răbdarea“. Mulți dintre minerii de lîngă noi spun că au parcurs pe jos 80 de kilometri. Că au murit opt mineri și că vor ajunge astăzi la București. Că doar nu-i împușcă și că mulțimea, poporul au ajuns la limită. Și ne mai zic că de această dată ei vor fi patronii, așa, ca să se știe. E destul de tîrziu. Ne grăbim să prindem ediția. Drumul e lung, atît de lung încît ne gîndim cu groază ce se va întîmpla prin localitățile care vor trebui, volens-nolens, să suporte tropăitul disperat al minerilor. Sosesc autobuzele dinspre minele Albeni și Seciu. Ne interesăm discret la cîțiva polițiști cam ce traseu cred ei că vor parcurge minerii. Varianta cu Craiova nu este în plan. Se pare că Vîlcea și Piteștiul există încă pe harta ortacilor. Ce urmează...?



Martor la luptele din prima linie


Miercuri, 20 ianuarie, ora 17.50. Sîntem cocoțați undeva, pe dealurile din Costești-Vîlcea, la primul baraj. Este frig, trebuie să redactez rapid, pentru ca materialul să prindă ediția. Să o luăm pe firul evenimentelor de astăzi.



Panică la Morărești

Ora 11.30. Morărești. Este locul unde avem ocazia să vedem primele cinci autobuze care se întorc goale, cu geamurile sparte. Sînt cele pe care le-am reperat marți, în timp ce duceau scutierii. Numerele lor de înmatriculare încep cu 24-B. La hotarul cu județul Vîlcea sîntem opriți de primul baraj. Ceața se lasă tot mai jos, tot mai grea. Trei subofițeri de la Serviciul Circulație ne fac semne disperate să oprim. Sîntem lăsați apoi să trecem. Vestea că minerii vor ajunge la București i-a descurajat pe toți patronii localurilor de pe marginea drumului. Oamenii și-au închis tarabele.



Trei kilometri de mașini

Ajungem la Govora la ora 13.17. Un alt echipaj de la Circulație ne oprește. Mașinile din față ne avertizează din faruri. Ceva se întîmplă. Ofițerii văd semnul „Presă“ de pe mașină și ne dau drumul mai departe. Unii cetățeni au tras obloanele la case, alții își încuie porțile. Ora 13.20, Bîrlogu. Grupuri de curioși stau pe marginea drumului. Grosul mulțimii e în intersecția care duce spre Bărbătești. Ora 13.45. Satul Gumești. Peste 30 de mașini de scutieri sînt parcate pe marginea drumului. Dumnezeule ! Dar nu sînt numai 30... Se întind pe o distanță de 3 km. Sînt peste o sută, dar mașinile sînt goale. Realizăm că singura mașină care merge spre locul luptelor e a noastră! Ora 14.20. Costești. În față se întinde o imagine de război. Sute de scutieri au împînzit drumul, pădurile, copacii, rîpele. Soldații sînt calmi. Unii fumează, alții discută despre părinții lor din Botoșani care stau cu frică. Mașina subprefectului de Vîlcea e parcată în spatele unui camion. Aflăm că sînt 3.000 de scutieri. Se presupune că minerii vin cu 76 de autobuze. După ce parcurgem un kilometru, vedem că șoseaua e blocată cu o imensă traversă de beton. Tragem cu ochii la scutieri. Au bastoane, cîini și arme pentru lansarea grenadelor lacrimogene. O grenadă poate ajunge la peste o sută de metri.



„Un soldat de-al nostru face cît cinci mineri“

Ora 14.40. Prefectul de Vîlcea, Nicolae Curcăneanu, se află printre soldați. „Avem un plan de acțiune în această zonă, stabilit aseară în cadrul Comandamentului împreună cu trupele de Jandarmi și Poliție. Nu avem ce negocia cu minerii, sînt niște oameni care, ilegal, se deplasează către București“. La cîțiva pași de noi se află generalul Lupu: „N-avem probleme. Sîntem hotărîți să nu cedăm. Un soldat de-al nostru face cît cinci mineri. Dar ce, ați început să faceți pariuri?“. Zvonurile despre mineri apar din cinci în cinci minute. Se spune că sînt nervoși și agitați. Ei se află la Ciuperceni. Apar și iscoadele. Se deconspiră. Au telefoane celulare, cu care transmit informații despre trupele de jandarmi. Ora 14.50. Apare primul elicopter. În fața barajului sînt deja 50 de oameni căzuți ca din senin. Au coborît dintr-un autobuz... Cer 30 de mii de lei, decontul biletului pentru rată. Că nu-și mai pot continua călătoria.



„Pe ei, pe ei, pe mama lor!“

Ora 16.00. Primele lupte. Sînt 60 de mineri. Unul este beat și agită o sacoșă pe deasupra soldaților. Rîndurile se îngroașă. Înjurăturile curg lanț. Scutierii înaintează prudent, pas cu pas, bătînd cu bastoanele în scuturi. Minerii sînt respinși. Este ora 16.50. Se spune că minerii sînt la o distanță de numai 5 km. Ora 17.10. Colegul nostru, Miron Trache, tizul lui Cozma, ne transmite prin celular de la Milostea că minerii sînt pașnici și așteaptă mașinile cu alimente de la Petroșani. 17.30. Minerii revin, luptele continuă. Atacatorii se retrag. Soldații sînt din ce în ce mai întărîtați. 3.000 de scutieri strigă: „Pe ei, pe ei, pe mama lor!“. Grupul de mineri se repliază. O femeie cu un copil în brațe plînge. Se împiedică și cade. Este ora 17.50. Liniștea se lasă peste locul bătăliei. Pentru cît timp, oare?



Interviu cu Miron Cozma, în prima linie a luptelor


La ora 15.30, minerii s-au adunat la Milostea, intersecția dintre drumurile ce duc spre Craiova, Tîrgu Jiu și Rîmnicu Vîlcea. Con-voaiele de mineri soseau continuu de la Tîrgu Jiu, Lupeni, Berbești, Alunu și Seciuri. Unii dintre cei prezenți erau plecați de acasă de luni dimineața. Nopțile precedente le-au petrecut în Defileul Jiului, în Sala Sporturilor din Tîrgu Jiu sau în autobuze. După ce au fost aprovizionați cu alimente de către localnici sau patroni din Valea Jiului, minerii s-au deplasat, în jurul orei 17.00, către Horezu. Pentru că era foarte frig afară, horezenii le-au adus ortacilor un camion plin cu anvelope uzate, pentru a se încălzi în timpul nopții. După sosirea liderilor de sindicat, Miron Cozma a susținut o conferință de presă ad-hoc. Eu, „nașul“ Cristi Neguț, George Trache, Ion Eftime și Val Nicolau sărim cu întrebările.

- Domnule Cozma, ce sindicate sînt alături de dumneavoastră?

- În numele tuturor liderilor de sindicat, vreau să vă spun următoarele: La această oră, sînt prezenți mineri din Valea Jiului, Uniunea Federațiilor Sindicatelor Lignit Oltenia, liderii minerilor din Confederația Meridian și liderii minerilor de la Solidaritatea 92, fosta Regie a Cuprului Deva. Bineînțeles și alte sindicate: Bălan, Moldova Nouă, sindicatele din Munții Apuseni, mina de aur Gura Barza și multe alte sindicate. Primul ministru nu ne bagă în seamă

- Ați fost acuzat că nu acceptați dialogul. Care este realitatea?

- Am propus guvernului să ducem tratative și s-a acceptat din partea noastră ca acestea să fie ținute la Rîmnicu Vîlcea, dar nici pînă la această oră nu am primit vreun răspuns în care să se specifice data și ora. Este ora 20,30 și ne așteptam ca dl prim-ministru, care este deschis pentru dialog, să ne transmită pînă la această oră că va dialoga cu noi, la Rîmnicu Vîlcea, așa cum a dorit dînsul. Am spus da, Rîmnicu Vîlcea, din dorința dînsului am spus. Da, ne oprim aici, din același motiv, iar dînsul nu a stabilit încă ora. Bănuiesc că la această oră, primul ministru cu echipa guvernamentală se duc să se culce, iar ai noștri îngheață de frig de cîteva zile, unii dintre ei fiind răniți, din cauza primirii „călduroase“ pe care am avut-o în Valea Jiului. Am înțeles că ne mai așteaptă încă o primire la fel, aici, pe drumul spre Rîmnicu Vîlcea. Nu ne impresionează, noi sîntem cu mîinile goale, cu piepturile goale, să ne împuște, să ne omoare pe toți, să pună pe noi și cîinii pe care i-au pregătit. Am înțeles că vor să aducă și de la Constanța TAB-uri. Să le aducă, să ne omoare pe toți. Cert este un singur lucru: revendicările noastre nu sînt revendicări politice, să fim foarte clari, și am mandatul liderilor sindicali să spun același lucru.

- Care este natura acestor revendicări?

- Revendicările noastre se referă efectiv la locurile de muncă, la salarii, la o strategie coerentă care să fie stabilită împreună cu Guvernul României în ce privește mineritul la nivel național, deblocarea financiară, pentru că sînt în acest moment companii din sistem care au de încasat 1.500 de miliarde și, de asemenea, dorim ca, într-adevăr, cei care au încălcat legea să răspundă, deoarece s-a ajuns într-o situație disperată, o situație pe care noi nu am agreat-o, nu am creat-o și care a fost provocată tocmai de lipsa de dialog. În condițiile în care minerii din Valea Jiului au stat două săptămîni în grevă și colegii noștri au negociat nouă zile la București, nu știu ce altă deschidere mai largă spre dialog ar putea exista. Cu toate acestea, iată că astăzi, ajungînd aici, tot noi sîntem cei care rămînem deschiși către dialog. Dacă în această seară domnii vor merge să se culce, eu nu pot să-mi bat joc de ortacii mei, care vor sta afară și vor îngheța de frig. Era timp suficient de la ora 15 pînă acum să ia legătura cu noi, pentru că ei au elicoptere, au tot felul de posibilități, nu ca noi, iar de la București la Vîlcea nu e o cale foarte lungă. Au tot felul de mașini guvernamentale, prezidențiale, mașini ultraspeciale. Oamenii care se solidarizează cu noi sînt răniți și omorîți.

- Ce veți face dacă pînă mîine dimineață Guvernul nu va accepta propunerea de dialog?

- Dacă nu vin, mîine dimineață, am mandatul colegilor mei, plecăm spre Rîmnicu Vîlcea, cu tot riscul, cu toate blocadele care sînt acolo, indiferent ce se întîmplă. Anunțăm pe această cale că în partea cealaltă a baricadei sînt deja minerii din Munții Apuseni. Am fost



anunțat de liderul de sindicat Uțuleac, care este la Topologu și stă acolo în așteptare, și, în momentul în care vom porni, vor porni și ei către noi. Vreau astfel să le mulțumesc cetățenilor de la Horezu, care, ca și peste tot pînă acum, au fost alături de noi. La Sadu s-a întîmplat ce s-a întîmplat.

- Ce anume?

- Acolo, după ce au plecat minerii oamenii au fost decimați, au intrat în casele lor, au intrat peste ei în curți. Au fost două fetițe rănite foarte grav. Dacă asta se numește democrație și libertate, noi nu o vrem! O asemenea libertate și o asemenea democrație, anunțăm public, să o țină pentru ei!

- Cum v-a primit populația din Horezu?

- Colegii noștri vor mai veni din direcția cealaltă și ne vom întîlni la acel baraj făcut la Costești. Avem sprijinul cetățenilor de aici, de la Horezu, care ne-au spus că vor merge cu noi în număr considerabil, 15-20 de mii. Să ne omoare pe toți Guvernul ăsta!

- Ați primit mesaje de solidaritate?

- Aș vrea să le mulțumesc pentru gîndurile bune, pentru că am primit mesaje de la vîlceni, unde prefectul a zis că nu sînt cu noi. Am primit mesaje de la Brașov și de la Pitești. Ne-au anunțat că vor veni către noi. Nu sîntem singuri, să fie foarte clar.

- Ce e cu autobuzul de copii cu care se zice că deschideți coloana ca să nu se tragă?

- Este cea mai sfruntată minciună pe care o puteau scorni. Nu este pentru prima dată cînd s-au creat asemenea diversiuni. Dumneavoastră ați fost cu mine. Ați văzut undeva copii? Nu au fost copii. Celor care au lansat o asemenea minciună le este în caracter. Din 1996, de cînd au cîștigat prin minciună alegerile, pînă acum, numai minciuni ne-au dat.

- De la sindicatele argeșene aveți vreun semnal?

- Am aceeași încredere în ei, pe care au avut-o ei în noi. Să ne amintim de 1992, cînd am făcut acțiuni comune, cînd toată Dacia, Cîmpulungul au fost alături de noi și am făcut acțiunea aceea împreună, pe vremea cînd era prim-ministru Stolojan, și acțiunile atunci au fost reușite datorită solidarității sindicale care a existat. Eu sînt convins că această solidaritate există și acum, întrucît am primit de la Dacia un comunicat prin care dînșii se solidarizează cu noi și le mulțumim foarte mult pentru acest lucru. Cine va trage în noi va da socoteală mai tîrziu.

- Biserica v-a sprijinit în vreun fel?

- Biserica ne-a trimis aici lumînări și le mulțumim. Ne așteptam ca de acolo, de sus, mult mai sus, să primim un sprijin mai mare, avînd în vedere că minerii în această țară au făcut biserici. Așteptam, că și noi sîntem creștini, cu adevărat, nu ca cei de la putere, care își spun creștin-democrați.

- Cine ține legătura cu Guvernul?

- Noi avem pe președintele executiv al Confederației la Bucu-rești, deoarece, tot în ideea de a fi deschiși la dialog, am lăsat o comisie acolo, dar se pare că domnii de la Guvern nu vor dialog, au încercat tot felul de diversiuni ca să poată interveni în forță.

- E adevărat că ați cerut demisia Guvernului și alegeri anticipate?

- Din cîte cunosc, poziția noastră a fost mai moderată. Poziția celorlalte confederații este mult mai dură. Probabil nu cunoașteți comunicatul CNSLR Frăția și al Confederației Meridian. Am înțeles că unele confederații cer alegeri anticipate, în condițiile în care se intervine în forță împotriva noastră, în condițiile în care nu sînt respectate anumite principii ale democrației autentice și libertățile cetățenești fundamentale. Facem apel la cei care conduc Jandarmeria și Poliția să nu uite că cei care au tras în 1989, acum sînt prin procese, pentru că au folosit armamentul împotriva populației. Să nu uite că domnilor de la putere eu nu le mai dau nici o șansă la alegerile următoare, din 2000. Vor răspunde atunci atît ei, cît și cei care acum conduc Jandarmeria și Poliția și se pun nu în slujba legii, ci în slujba unor neaveniți, în slujba unor oameni fără scrupule, oameni care încalcă flagrant legea.

* La această discuție au mai participat Constantin Neguț și Miron George Trache.




Zeci de răniți în tabăra jandarmilor


21 ianuarie 1999. Nu, nu este o zi ca oricare alta. Istoricii vor avea grijă. 21 ianuarie este ziua în care s-a inaugurat un pod strîmt și urît, podul ce duce spre iad, podul peste care minerii, cu lămpașele stinse, au reușit să găsească drumul pe care, cu grijă, cele cîteva guverne care au cîrmuit pînă acum România au uitat, se pare, să-l lumineze, să-i acopere gropile moștenite. 21 ianuarie, o zi pe care Dumnezeu n-a vrut s-o scoată din calendare. 21 ianuarie, ziua cea mai lungă a anului, zi în care o echipă a Curierului zilei a trăit și murit în același timp alături de ziariștii de pe aproape toate continentele, martori oculari ai unei lupte ce a lăsat în urmă morți și răniți, ostateci, durere și scîrbă, dispreț și speranțe, pentru unii deșarte, pentru cei mai mulți împlinite.



Dimineața, la barajul Costești

Dimineața, ora 5 fix. Au trecut abia cîteva ore de cînd ne-am despărțit de Miron Cozma, de ortacii lui, și acum iată-ne din nou la drum. Fotoreporterul Adi Șerban așteaptă de zece minute la scara blocului. „Mișcă, bătrîne, dracului, că acuș începe războiul!“. Trecem la iuțeală prin redacție, înșfăcăm vreo 10 ziare și-o tăiem. Cunoaștem drumul ca-n palmă. E întuneric, e ceață. Și pe deasupra mai e și frig. L-am luat și pe Trache cu noi, noul nostru coleg. E prima lui ieșire, aveam să aflăm mai tîrziu, adevărata ieșire și pentru noi. Nimeni nu scoate un sunet. Prin minte ni se plimbă ortacii lui Cozma. Sînt pașnici. Oferă flori trecătorilor. Pe noi, ziariștii, ne iau în brațe și ne pupă. Ne trezim din vis cînd mașina se învîrte ca titirezul, undeva pe Dealul Negru, într-o curbă. N-am de lucru și mă trezesc vorbind despre o idee la care tind să cred că s-a gîndit și Cozma. Minerii cîntînd „Deșteaptă-te, române“, scutierii făcînd un culoar, minerii trecînd mai apoi printre ei și tot așa... Cu o seară înainte, la Horezu, cumpărasem un ceas electronic, care a costat 12 miare. L-am dichisit la butoane așa de bine încît eram siguri că la fix 7.57 aveam să parcăm mașina undeva pe o uliță, la doar cîțiva metri de barajul de la Costești. Soldații abia ce s-au dezmorțit. Au dormit în mașini unii, alții înfofoliți în pături. Cei mai vioi dintre ei înfulecă codri de pîine peste care au aruncat brînză topită și bucăți de carne. Aproape 30 de milioane pe zi însumează cheltuielile cu desfășurarea trupelor la Costești. Ne aducem aminte că în straițele noastre se găsește Curierul zilei. „N-ați vrea să citiți ceva?“  îi întreb oarecum încurcat pe scutieri. Corul bărbaților răspunde la unison că da. Cîțiva cameramani se arată interesați de cititul presei și chiar o fac cu ajutorul teleobiectivelor. Tragem cu urechea și ne bucurăm tare mult atunci cînd despre ziarul nostru se vorbește la superlativ.



Patru mii de scutieri și șapte mii de mineri

Ora 8.35. Estimăm efectivele la circa 4.000 de scutieri. De partea cealaltă a barajului încep să apară autoturisme, parte din ele fiind recunoscute de gazetari ca fiind iscoade. Abia apucă să oprească, cîțiva scutieri mai vînjoși nedîndu-le voie să staționeze. Un fel de liniște pune stăpînire peste întreaga zonă. Mai nou își fac prezența inși care susțin că locuiesc în satul vecin, dar care nu pot prezenta la control nici un fel de act de identitate. La 9 și 12 minute zvonul că minerii s-ar putea să negocieze după-amiază, la Vîlcea, creează printre ziariști un fel de dezamăgire. După cîteva minute primim pe celular de la colegul nostru Miron Trache, aflat la 7 kilometri distanță, în tabăra minerilor, primele vești. „Sînt 120 de autobuze aici, pe podișul de la Horezu, chiar la ieșirea spre Tîrgu Jiu. Peste 60 de mașini au motoarele pornite. Vor alimenta în cîteva minute, după care se pare că vor pleca spre barajul Costești“. Ora 9.36. Își face apariția prima salvare. Are numărul 31-VL-2809. Șoferul afișează un zîmbet protocolar. El ne spune că minerii s-au îmbarcat și că vor pleca curînd. „Sînt peste 7 mii de suflete. În vreo oră sînt aici (barajul Costești - n.n.) poate chiar mai mult, fiindcă nu toți minerii merg repede“. Tot sosind unul cîte unul, ba localnici, ba mineri, ne dăm seama că ceva-ceva nu e-n regulă. Sînt calmi, unii dintre ei puși pe șotii, încercînd să imite ori cîntecul cocoșului, ori pe cel al găinii. Sună ca naiba, dar ei sînt convinși că sînt meseriași și rîd de mama focului. Mustăcim și noi, însă ni se oprește în gît. „ Băăăă, ziariștilor, bă, aici nu se va mai numi Valea Costești, ci Valea Plîngerii“. Nici nu bănuiam la acea oră că va fi chiar așa.



Zece mii de grenade lacrimogene așteaptă să fie lansate

După ora 10,30, lucrurile încep să capete dimensiuni din ce în ce mai clare. Din cinci în cinci minute apar mașini în care se înghesuie iscoadele ortacilor. Scutierii încep și ei să se agite. De șolduri le atîrnă gențile în care se găsesc măștile de gaze. Pe umeri stau agățate puștile aruncătoare de grenade lacrimogene. În mîinile lor înghețate de frig își fac uneori apariția agende minuscule în care notează numerele de înmatriculare ale mașinilor care vin cu minerii aflați în recunoaștere. Preț de o jumătate de oră tragem un raid de la un capăt la altul al barajului. Din 50 în 50 de metri se văd stivuite lăzile în care se găsesc grenadele lacrimogene de diferite calibre. După un calcul estimativ, ajungem la concluzia că în dotarea scutierilor se găsesc peste zece mii de astfel de mijloace de luptă.
Se mărește numărul celor care vin cu mașinile la baraj. Par puțin nervoși. Scutierii se încălzesc bătînd cu bastoanele în scuturi. Înjurăturile de mamă la adresa soldaților și ofițerilor aflați în dispozitiv nu întîrzie să apară. Trecem dincolo de baraj și ne postăm în preajma celor care cască gura. „Tot poporul este ridicat. Degeaba le puneți minerilor în spate toate relele. Vă creștem c-o pîine amărîtă și voi ne omorîți. De la noi luați banii...“  spune unul dintre cei aflați chiar la un pas de noi. „Voi veți face comuna asta martiră. Huooooo, huooooo! Voi n-aveți copii acasă?“ Spiritele încep să se aprindă. „Umpleți pușcăriile cu noi, că sîntem criminali sau ce sîntem... Păi, Ceaușescu a făcut colectivizarea în ‘56 cu oameni care n-au avut minte. Așa vreți voi să faceți privatizarea... cu oameni fără pregătire... Noi nu-l părăsim pe Cozma, așa să știți! Noi sîntem civili, nu ca voi... Băi, beliților, Brașovul este de partea noastră. Ajungem în București, ajungem sigur“.




„Nu sînteți români, nu sînteți români!“

Discuțiile se aprind din ce în ce mai tare. Scutierii dau semne de neliniște. Obrajii minerilor sînt din ce în ce mai îmbujorați. Ei continuă să întrebe „cum de Ceaușescu a putut să facă dintr-un popor care umbla în opinci niște adevărați constructori și ăștia de după 1989 n-au făcut nimic, ba, mai mult, chiar au stricat ?“
Ora 11.25. De parcă n-ar fi fost de ajuns minerii, pe capul scutierilor se așază o ceață din ce în ce mai deasă. Îl interpelăm pe generalul Lupu. Pare nervos. „Cum de au reușit minerii să vă păcălească în defileu?“ - îl întreb. „Nu știu, nu mă mai întrebați că nu știu...“
12.08. Primul camion cu mineri își face apariția. Fotoreporterii români și străini parcă încearcă să doboare recordul la suta de metri. Sîngele ne clocotește în vine. Un claxon prelung ne face să ne zbîrlim. Ecoul acestuia face să tresară tabăra scutierilor, pentru o secundă intrată în amorțire. Număr la repezeală grupul ortacilor. Sînt 53. „Nu sînteți români, nu sînteți români!“  strigă ei din ce în ce mai tare.
12.27. Minutele par secunde. Sînt peste o sută de mineri. Amenințările sînt din ce în ce mai dure. În replică, scutierii strigă și ei la unison „Murim, luptăm, de-aici noi nu plecăm!“.



Primul asalt este respins

Colegul nostru de echipă, Miron Trache, aflat în tabăra minerilor, ne dă din nou vești. „S-ar putea să fie mai mult de 3 mii de mineri. Ai grijă.“  ne transmite emoționat Trache.
13.54. Diversiunile încep să apară. Minerii ar fi la o distanță de aproape un kilometru, dar cine poate să știe?
Ora 14. Peste 250 de mineri au format un grup compact. Unii dintre ei ascund pietre în buzunarele hainelor. Comandanții de plutoane ai scutierilor fumează țigară de la țigară. Se enervează din orice. Dar soldații nu par să se sinchisească prea tare. Grupul de mineri se apropie pas cu pas de baraj. Huiduielile nu încetează. Înjurăturile la adresa guvernului curg lanț. 14,10. Primii 30 de scutieri ies prudenți din dispozitivul barajului. O ploaie de pietre se abate dintr-o dată asupra celor care au ieșit să răspîndească ortacii. „Feri- ți-vă, feriți-vă!“  se adresează scutierii ziariștilor. N-avem noroc de adăpost. Ne ferim care cum putem. Bolovanii de granit sînt de mărimea pumnului. Se trag primele salve cu grenade lacrimogene. Un nor imens de fum stăpînește dintr-o dată văzduhul. Paparazzii nu se tem. Doar d-aia au venit din lumea întreagă, să filmeze și să pozeze, să mai pună în albumul lumii cîteva imagini despre România. Minerii se retrag încet, dar sigur. Prin văi, pe șosea, pe după garduri. Sînt furioși de-a binelea. La fel și noi. Unul din bolovani ne seceră picioarele și ne face să-ngenunchem. Peste tot numai cartușe și pietre. Scutierii se retrag victorioși. Cîteva minute de pace. Timp în care aflăm că parbrizul mașinii colegilor de la Radioteleviziunea Pitești a fost spart.



Pietroaiele fac victime

Ceasul arată 14.31. În timpanele noastre răzbat sirenele și claxoanele a zeci de mașini. Se aud din ce în ce mai tare, mai aproape. Minerii prezenți la fața locului stau în expectativă. Se vede că le este teamă, dar sunetul claxoanelor se aude și mai tare, și mai aproape. Scutierii, parte dintre ei soldați aflați în prima lor misiune, aproape că tremură. În ochi li se citește teama și strîng cu putere paturile puștilor. Comandanții lor observă acest lucru, dar nu au timp să mai facă ceva. Peste 400 de mineri și-au făcut apariția. Cei care se refugiaseră mai devreme prin văi prind curaj și încep să escaladeze. Grupul abia sosit urcă cu repeziciune panta spre baraj. Sînt la doar trei sute de metri. Au pancarte pe care scrie mare: „Noi murim de foame, voi ne dați bastoane“. Minerii avansează în grup compact. Scutierii încep să tropăie. Avansează pas cu pas, încercînd să evite pietrele care parcă au fost aruncate toate deodată din aceeași mînă. Al doilea tir de grenade își face apariția. Se aud țipete. Cîțiva reporteri se împiedică, nu mai pot vedea din pricina gazului care pur și simplu îi face să lăcrimeze. Peste 50 de scutieri au cîștigat în doar trei minute aproape o sută de metri din teritoriul de luptă al minerilor. Pietroaiele minerilor au făcut deja primele victime. Doi scutieri poartă pe brațe trupul aproape fără suflare al unui ofițer. Din cap i se scurge cu repeziciune un șuvoi de sînge. Pe partea stîngă, în pădure, se creează primele nișe. Minerii au, se pare, o schemă de atac specifică lupilor atunci cînd hăituiesc, atacă din toate părțile.
Barajul a căzut
Ora 15.15. Un al treilea atac are loc la numai cîteva minute după ce alți scutieri sînt aduși în stare de inconștiență. Numărul minerilor a crescut brusc la cîteva mii. Se aud și chiar se văd coborînd din toate părțile. Se creează panică printre scutieri. Sînt dezorientați de-a binelea. Nici noi nu sîntem mai presus, dar continuăm să ne facem treaba. După vaietele care se aud prin pădure ne dăm seama că și-n rîndurile minerilor sînt victime. Vîntul își schimbă dintr-o dată direcția, astfel încît tot fumul de la grenade se răspîndește în jurul taberei de scutieri, sufocîndu-i. Pietrele cad din toate direcțiile. Soldații nu mai văd și nu se mai pot feri. Au intrat de-a binelea în panică și-au început să tragă aiurea. Superiorii le ordonă să se regrupeze. Terenul deținut de forțele de ordine începe să se piardă. Două plutoane din coada detașamentului se retrag pur și simplu, părăsind zona de conflict. Toată partea stîngă a drumului, încă ocupat de scutieri, nu mai poate fi considerată ca teritoriu al lor. Minerii au de-acum o nouă poziție în dispozitivul creat, una privilegiată, din care-și permit chiar să dialogheze, cerînd renunțarea la luptă. La un moment dat, unul dintre minerii aflați la mică distanță de dispozitiv ridică mîna în care se vede un încărcător care este plin cu gloanțe din cele adevărate. „Avem arme, avem arme și o să tragem“  spune vizibil înfricoșat ortacul. Nimănui nu-i vină să creadă ce ne aud urechile. „Vom trage în voi, uitați gloanțele!“  mai spune minerul. Deodată, într-un glas aproape, ziariștii prezenți la fața locului strigă în același timp cu scutieri“. „Au arme, au arme!“. Frica de a nu fi împușcați șterge și ultima picătură de curaj pe care scutierii încearcă să o afișeze. Nu se pierd toți cu firea și cîțiva pun mîna pe ortacul care tremură ca varga. „De unde le ai, mă, tu-ți mama mă-tii, de unde“  îl întreabă furios un ofițer. Minerul spune că i le-a dat un băiat și că nu știe cine este. Minerul asupra căruia se găsește muniția de război zice că se numește Leonte Gheorghe și că este din Uricani. Vestea că minerii au arme paralizează absolut toate acțiunile scutierilor. Aceștia se adună în grupuri-grupuri, după care se retrag spre mașini. Mii de mineri se plimbă acum nestingheriți printre soldați. Scutierii care sînt izolați sînt prinși de mineri și luați ostateci. Unii sînt duși în păduri, alții băgați cu forța în mașini. Mulți dintre cei capturați se află în stare de inconștiență. Chiar și așa sînt loviți cu sălbăticie. Pentru un moment, minerii vor să pună stăpînire pe zecile de camioane ale scutierilor. Spun că vor pleca la București cu ele. Pe malurile șanțurilor trupurile a zeci de soldați zac în nemișcare. Televiziunile străine filmează fără teamă. Numai ale noastre parcă n-au curaj. Cum să mai aibă, atîta timp cît mașinile cu care au călătorit nu mai au geamuri, oglinzi? „Din Pitești spuneți că sînteți voi?“  ni se adresează un ortac ce învîrte printre degete un baston. „Să le spuneți argeșenilor că îi așteaptă același lucru dacă fac pe-ai dracu!“. Operațiunea de distrugere a geamurilor de la camioanele trupelor este executată în cîteva minute. Minerii strigă acum. „Fără violență, fără violență!“. Reușim să ne strecurăm pintre ei, pentru că ne oferim să ducem la spital doi soldați. Dar numai pe ei, subofițerul care îi însoțea fiind tras cu sălbăticie din mașină. Supărarea minerilor s-a stins pentru moment. Dar nu și a unei mari părți a populației. Cine și cum a greșit? Are cineva tăria să răspundă?



Pentru capul lui Miron Cozma, jandarmi și mineri
au declanșat Războiul urii


La Stoenești a mirosit a lege stropită cu sînge

Milioane de români din țară și străinătate au petrecut, probabil nu o dată în viața lor, o noapte albă. Cel mai adesea, momentul care înglobează mari mase de oameni se petrece la cumpăna dintre ani. După 1990 însă, românului i-a fost hărăzit să aibă parte de ocazii mult mai speciale pentru a-și petrece nopțile, mai ales în fața televizorului, cu o ureche lipită de difuzorul acestuia, cu cealaltă de a unui aparat de radio. În topul acestor prilejuri de veghe s-au aflat, fără discuție, mineriadele. Cel de-al șaselea val al mineriadei a intrat și el în istorie. De această dată, însă, bătălia de la podul Stoenești oferind alt fel de conotații. Cert este că această ultimă confruntare dintre mineri și departamentul ordine al puterii a dat cîștig de cauză celei din urmă. Dar iată cum s-a derulat filmul evenimentelor așa cum a fost el perceput de la fața locului de echipa Curierului zilei, care, și de această dată, s-a aflat la datorie.



Slatina - o țintă în noapte

Miercuri, ora 0.45. Posturile de radio și televiziune naționale transmit că inevitabilul se va produce. Directorul cotidianului nostru, George Smeoreanu, care anticipase de altfel ce se va întîmpla, dă semnalul de plecare. În fruntea echipei se află, ca întotdeauna, managerul ziarului, Constantin Neguț. Paparazzi Moro, alias Adi Șerban, parcă pleacă-n Vietnam. Gențile cu aparatură sînt pline cu tot ce-nseamnă scule foto. Ne urcăm în Espero și demarăm încet spre Albota. Nu sîntem încă hotărîți ce să facem: să-i așteptăm la intrarea în autostradă, să mergem spre Slatina?... Ne oprim mai întîi la o cafea în buticul primarului de Albota. Nu sîntem singuri acolo, cîteva blonde așteaptă și ele ceva, dracu știe ce, că la noi nu se uită. Purtăm căciuli, fulare, sîntem înfofoliți ca la carte. Îi luăm la întrebări pe primii sosiți în prăvălie: inși care vin, aveam să aflăm, de la Slatina. „Păi, minerii au plecat din Craiova spre Slatina, dacă nu cumva or fi și ajuns...“  ne spune pe un ton grav unul dintre ei. Lăsăm cafelele, glumele și planurile de viitor la masă și pornim în viteză spre ținta noastră, Slatina. Ajungem în jurul orei două. Drumul parcurs ne oferă posibilitatea de a observa că totul zace într-o ciudată goliciune. Nu tu polițiști, nu tu mașini parcate ca de obicei pe trotuare. Pustiul e la el acasă și casa se numește Slatina. Dar orașul are și el o margine. Facem ultima curbă la dreapta și deodată în fața noastră se desfășoară parcă genericul unui film S.F.. La aproximativ o sută de metri se sting și se aprind mii de luminițe. Ne apropiem de ele. Șase inși în uniformele jandarmeriei ne arată ferm că excursia s-a sfîrșit. Măreția podului care trece Oltul nu poate fi luată în seamă. Și nici nu putem să ne continuăm drumul, chiar dacă dorim s-o facem pe jos. Ni se spune clar că presa nu are acces. Ne alăturăm cameramanilor de la Pro tv, Antena 1 și celelalte. „Nici musca nu trece, domnule, pe aici. Pe pod sînt capcane, blindate, tunuri cu apă, și vreo două mii de oameni ai legii, de la jandarmi la uslași“. Sînt primele informații pe care le aflăm. Sîntem contactați telefonic de colegii noștri de la Radio 21. La ora 3 intram deja în prima transmisiune în direct. E frig și asta îi face pe oamenii de ordine să se zbînțîie. Aflăm că minerii se îndreaptă spre Caracal. Iscoadele trimise și-au dat seama că ar fi imposibilă spargerea barajului. Mai aruncăm o privire la echipamentul luptătorilor: bas-toane, scuturi, pistoale de semnalizare și vestitele aruncătoare de grenade lacrimogene. Un singur lucru ne atrage atenția în mod deosebit: încrîncenarea cu care ofițerii și subofițerii interzic categoric pătrunderea presei în obiectiv, chestiune de care n-am avut parte la luptele de la Costești.



Acum luptă profesioniștii

Ne folosim în zadar de toate tertipurile. Practic este imposibil de ajuns pe pod. Mai stăruim preț de cîteva minute în zonă. Cei implicați în confruntarea cu minerii au un moral cu totul aparte față de penultima mineriadă. Se citește pe fața lor că frica le este străină. De această dată luptă profesioniștii. Faptul că data trecută forțele de ordine au suferit un rușinos eșec i-a îndîrjit. Ei nu vor să se întoarcă la familii desfigurați. „Decît să plîngă mamele noastre, mai bine ale lor“  ne aruncă zîmbind un subofițer. Podul de la Slatina n-are cum să fie cucerit: sînt trei baraje la fiecare capăt și încă unul la cîteva zeci de metri mai în față. Minutele se scurg cu repeziciune. Urcăm în mașină și plecăm spre Drăgănești-Olt, ca mai apoi să facem dreapta spre Caracal. Deși nu prea ne arde de rîs, la un moment dat nu ne putem abține. Sperînd că un Oltcit al unei televiziuni doljene ne va duce chiar la barajul unde se zvonea că minerii vor ajunge în scurt timp, ne punem, chipurile, să-l urmărim. Și-i ținem coada, intrînd pe tot felul de străduțe întortocheate pînă ce ne trezim într-o fundătură, zonă unde se afla sediul celor urmăriți. În fine, pînă la urmă ni se luminează și nouă traseul. Ocolul făcut a adăugat la kilometraj încă 45 de kilometri. Capătul drumului avea să fie podul de la Stoenești. Zecile de mașini ale jandarmeriei străjuiesc de-o parte și de alta drumul pe care, fără îndoială, nu veți avea ocazia să citiți celebrele plăcuțe pe care scrie „Aici sînt banii dumneavoastră“. Locul este extrem de întunecat. Numai farurile salvărilor parcate în stația Peco luminează din cînd în cînd pe cei care au reușit să treacă de cei cîțiva polițiști postați la mică distanță de locul în care ne aflăm. Un vînt tăios ne face să ezităm la coborîrea din mașină. Ne îndesăm căciulile pe urechi și ieșim. Nu putem distinge aproape nimic prin bezna care ne-mpresoară. Lîngă noi se află Geo Procopie de la Pro Tv. Pare nervos, la fel și ceilalți gazetari. „Să ne grupăm și să mergem să vedem ce e pe pod“  zice unul dintre ziariști. Facem doi pași. „Băi, ziariștilor, n-aveți voie mai departe. Facem pe surzii și încercăm să ne continuăm drumul. Mîinile vînjoase ale unor civili tunși regulamentar se înfig cu iuțeală în umerii noștri. «Frățioare, dar nu sînt mîini, sînt lopeți, ba nu, chiar mîini sînt». Băi, nu-nțelegeți că voi nu intrați în dispozitiv?“  se răstește la noi unul la vreo doi metri. Au loc ușoare altercații, ne îmbrîncim, ba chiar ne și înjurăm, după care cedăm resemnați. Ni se spune că trebuie să mergem la Biroul de Presă. Ne uităm mirați unul la altul, după care, scîrbiți, ne tragem la o țigară la locul indicat.



Sîntem singurii ziariști din focul luptelor

Cîteva minute bune încercăm să găsim metoda de a-i convinge pe jandarmi că rolul nostru acolo este binecunoscut și ni se răspunde că la fel de cunoscut e și al lor. Deși ne despart aproape opt sute de metri de pod, acolo unde este amplasat grosul dispozitivului, zgomotul înfundat al oamenilor de ordine se poate auzi. Profităm la un moment dat de neatenția vigilenților jandarmi și țîșnim spre locul care ne interesează. Colegul meu, Adi Șerban, deși micuț de statură, juri că a dat jar la cîrlani. Călcîiele îi sfîrîie de zici că ar face suta în nouă secunde. Privilegiul pe care singuri ni-l făurim durează puțin, îndeajuns însă să observăm că pe pod se află mașini ale armatei, casate, ale căror roți au fost demontate. Estimăm numărul soldaților la o mie. Sîntem luați pur și simplu pe sus și duși, primind bineînțeles cîteva mici atenții sub coaste, la locul de unde evadasem. Ceasul arată ora 4.30. Un soi de neliniște pune stăpînire pe jandarmii care, din două în două minute, vorbesc prin stații. Tragem cu urechea și prindem cîteva frînturi care dau de veste sosirea minerilor aflați la acea oră la numai doi kilometri. Plutonul cel mai apropiat de noi se agită, se aliniază în formație, după care se pierde în întuneric. La ora 4.40 se aud claxoanele autobuzelor minerilor. După numai două minute se trag primele salve cu grenade lacrimogene. Se aud zeci de focuri în același timp. Corul vocilor minerilor și-a făcut și el prezența. Între timp, managerul nostru Constantin Neguț se strecoară din Espero, cu numerele ce au făcut să fim confundați cu cei de la C.N.N., și, împreună cu Adi, fotograful Curierului, se pierde în întunericul care înghite lacom țipete, grenade lacrimogene, jandarmi și mineri, spaimă și teroare. Sînt singurii reprezentanți mass-media care au reușit să se infiltreze în focul luptelor. La mică distanță de podul pentru mașini, paralel cu acesta, se mai găsește un pod feroviar. Cei aproape trei mii de mineri atacă și pe acolo. Se aude șuieratul unui tren. Deși mă găsesc în apropierea căii ferate, nu pot spinteca bezna. Minerii nu au nici o șansă. Primul atac a durat 40 de minute. Gazele grenadelor se întind cu repeziciune pe o rază de aproape doi kilometri. Cerul e brăzdat de luminile provocate de explozia grenadelor. Se aud în continuare țipete. Încep să se agite și oamenii de lîngă noi, șoferii de pe salvări. Ca și în cazul Costești, minerii au avut și aici iscoade. Degeaba. În jurul orei 5.20 se spune că a fost reperat și Miron Cozma. Tot la aceeași oră, jandarmi care vin dinspre Slatina îi înconjoară prin spate pe mineri. Apar cu repeziciune, unii după alții, jandarmi, cîte doi, ce tîrăsc mineri. Presa nu pierde nici un moment și filmează ori pozează fiecare transport. Pînă spre opt dimineața sînt reținuți peste 400 de mineri. Mare parte din ei sînt beți, alții sîngerează. Jandarmii îi înjură de mama focului și o dată cu ei ne înjură și pe noi.



Peisajul dezolant de după bătălie

E deja lumină. Locul bătăliei este inserat pe ici, pe colo cu pîlcuri de jandarmi. Un elicopter în care se presupune că este chiar ministrul de Interne survolează zona la mică înălțime. Pînă la urmă ni se dă voie să trecem podul. În capătul acestuia stă de-a curmezișul o blindată. Minerii care au avut noroc să scape au fugit mîncînd pămîntul. Salvările continuă să adune minerii care-și primesc porția, indiferent dacă mai mișcă sau nu. Ei, jandarmii, n-au uitat că la Costești mulți colegi militari au fost găsiți după două zile priponiți prin păduri. Imaginea care se deschide în continuare în fața noastră este de apocalipsă: zeci de autoturisme și de autobuze sînt distruse; de abia le mai poți recunoaște. Nimeni nu mai revendică nimic. Îi zărim pe unii militari umblînd prin trusele de chei și alegînd pe cele de care au probabil nevoie. Intrăm în cîteva din autobuzele părăsite. Pe scaune, pe jos, sînt împrăștiate pungi cu pîine, sute de conserve de carne de porc, sticle cu țuică, spirt și pălincă. Nu lipsesc bîtele, cuțitele și alte obiecte tăioase. Dubele jandarmilor sînt pline cu mineri. Ba chiar sînt nevoiți să se mai înghesuie, jandarmii scotocind prin autobuzele părăsite să descopere ascunși sub scaune mineri, care sînt aproape morți de spaimă. Își primesc și ei porția de bun-venit, cei mai norocoși alegîndu-se doar cu niște șuturi acolo unde, zic unii, ar trebui lovită cu putere puterea. Trei lucruri strălucesc pe cerul de deasupra podului de la Stoenești: un soare mare, auriu, un elicopter și mai apoi victoria clară a forțelor de ordine, în rîndurile cărora pierderile au fost aproape inexistente. Care va să zică, Jiul-Dinamo, scor, unu la unu.
Ieri dimineață, forțele de ordine au reușit să-l aresteze pe Miron Cozma.







Capitolul II

RÃZBOIUL DIN IUGOSLAVIA
- Lecție din a muri -

Un oraș sub ploaia de bombe

Miercuri, 7 aprilie, miezul nopții

Ei bine, lumea se împarte la lume. Care va să zică a sosit vremea partajului. Nu e departe vremea cînd ne vom îndepărta atît de mult unul de celălalt încît, dacă vom dori, vom putea să ne și iubim. Dar cine pe cine? La ora cînd redactez aceste rînduri mă aflu în redacția postului de radio din orașul înfrățit. Mi se spune să mă grăbesc, fiindcă se va da o nouă alarmă. Este vizată prefectura, locul de unde va trebui să faxez acest reportaj. Dar toate la rîndul lor. Preambulul pe care visam să-l scriu la acest jurnal mi se pare că nu-și mai are locul. Nu mai este timp. Scriu cu un ochi pe computer, cu celălalt pe fereastră. Am urechile ciulite. Moartea dă din aripi peste tot. Nu, nu e vreme de pierdut. Miercuri seara m-am îmbarcat într-un camion cu ajutoare, medicamente, haine, paturi și lenjerii, toate depășind trei sute de milioane de lei. Fix la ora zero mă aruncam din mers într-un camion plin cu ajutoare pentru frații sîrbi. Sînt doar eu și șoferul. Îl cheamă Marcel și lucrează de trei ani la Pan Trading, firmă serioasă condusă de Liviu Bănică. Pe parcursul drumului sîntem opriți de vreo trei echipe ale poliției. Crucea roșie de pe uși, geamuri și prelată da de înțeles care este rolul nostru. În urma camionului se afla mașina primarului, omul care s-a gîndit că a sosit vremea cînd trebuie dovedită frăția dintre Pitești și Kragujevac. În fine, intrăm în vama română la ora șapte, ca după numai cîteva minute să poposim în cea sîrbească. Oficialii din Kragujevac apar și ei. Urmează îmbrățișări, se fac poze, vorbe frumoase, se bea o cafea, după care toată lumea pleacă de unde a venit. Mai puțin unul. Adică eu.



Joi, 8 aprilie, după-amiază. Mersul la război

În jurul prînzului, aveam să-mi fac noi prieteni. Camionul sîrbesc, în care au fost transferate ajutoarele, avea să plece, împreună cu mine, bineînțeles, abia la ora 16, după mai bine de opt ore de așteptat o echipă de doctori care dădea verde mărfurilor. Nenad Jivanovici rupe bine românește. Conduce cu prudență, deși pe șosea nu se află nimeni. Sîntem încă la mică distanță de malul românesc al Dunării și mă bucur că pe celularul meu se mai află semnalul dialogului, numai bine pentru a mai face încă o transmisie în direct pentru Radio 21. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de hotarele patriei. Încep să ne înconjoare munții, mai apoi întunericul. La graniță era pustiu. Parcurgem trei sute de kilometri fără să întîlnim mai mult de cinci, șase mașini. Nenad, șoferul, conduce prudent. Sîntem opriți de un echipaj al poliției. Sînt verificate actele fiecăruia, ale mașinii, documentele încărcăturii. (Mă văd obligat să scurtez din ce în ce mai mult această relatare. În acest moment, ora 16,25, se aud voci în stradă. Aflu că oamenii au luat cu asalt băncile.) La ora 22, eram în oraș. Peste numai cîteva minute mă cazam la hotel. Ora 23,15. Se aude alarma. Habar n-am ce să fac. Pielea mi se zbîrlește. Sirenele se opresc după cîteva minute. Mă uit pe geam și nu văd pe nimeni. Ici, colo, cîte un ins care fuge spre adăposturi. Somnul pune totuși stăpînire pe mine.



Cad primele bombe

Nu apuc să visez la nimic. Un șuierat puternic urmat de cea mai tare explozie auzită vreodată face să-mi sară inima din piept. Pur și simplu, hotelul în care stau se clatină ca la cutremur. Zgomotul geamurilor care se sparg devine asurzitor. Mă trezesc pe holul hotelului care îți dă impresia că se dărîmă din clipă în clipă. Îmi dau lacrimile. Neputința de a face ceva mă culcă la pămînt. Strig după mama, dar nu mă aude. N-am pe cine să chem. Toți sînt în adăposturi. Se mai aud încă cinci explozii. Totul se mișcă și se clatină.
În zorii zilei aveam să merg la locul exploziilor. Fabricile de autocamioane și mașini mici, aflate la numai un kilometru distanță de hotel, au fost rase de pe fața pămîntului. La fel și centrala termică. Pagubele se ridică la peste un miliard de dolari. Aflu că 30.000 de oameni nu vor mai avea locuri de muncă.
Cu scuzele de rigoare pentru cititori, ne oprim deocamdată aici.
Mi se spune că trebuie să merg în adăpost, se anunță un nou bombardament.



Bombe negre și ouă roșii


Am un prieten poet. Cu ceva vreme în urmă m-a sunat la miezul nopții să-mi spună, zice el, ceva genial. „Puțini, foarte puțini dintre noi știu ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile“. N-am înțeles atunci prea bine ce va să însemne, cum de altfel nici acum, la această oră, cînd mă aflu în redacție pentru a pune cap la cap jurnalul început acum cîteva zile în Serbia, la Kragujevac. Nu am puterea să deslușesc frumoasele vorbe ale amicului meu. Se spune că numai omul liber are Dumnezeu. Dar unde este omul? Am avut prilejul să-l văd în timpul bombarda-mentului, acolo, în orașul înfrățit. Sirenele sunaseră de mult. Omul meu avea părul nins. Îl vedeam destul de bine. Era la fereastra etajului doi al unui bloc îngrijit, zugrăvit. Își ținea capul în mîini și privea spre cer, de parcă cerul se pornea din ochii lui atît de triști, de goi. „Ce faci aici“  îl întreb pe amicul meu sîrb Nenadic. „Ce face el aici?“. Așa stă bătrînul de 16 zile. În fiecare noapte. N-a coborît niciodată în adăpost. El spune că viața se trăiește deasupra, deodată cu păsările și cu copacii. Da, da, zice că vrea să moară cu fața spre Dumnezeu și că războiul nici n-a început și mai zice el că nici că se va termina prea curînd, încît nepoții lui să se mai poată bucura în vreun fel de amintirile pe care vrea să le lase.



O primire ca la frați

În ziarul nostru de sîmbătă ați avut prilejul să citiți începutul acestui jurnal de front. Era scris în seara zilei de joi. Prima noapte după puternicul bombardament asupra uzinelor constructoare de automobile și camioane Zastava. Atunci nu era timp pentru a înșirui pe hîrtie prea multe. Acum, slavă Domnului, se poate. Mă văd obligat să reiau anumite aspecte din timpul bombardamentului, astfel încît cititorul să-și poată contura o imagine cît mai clară asupra celor întîmplate la Kragujevac. Înainte de aceasta ar trebui notată ospitalitatea de care a dat dovadă administrația din Kragujevac, punîndu-ne la dispoziție toate mijloacele de comunicare necesare realizării transmisiilor care au avut loc în direct pentru Radio 21 Pitești. Se cuvine să-i mulțumim și primarului nostru Tudor Pendiuc pentru vorbele bune spuse oficialilor sîrbi în scopul de a ne ajuta. Dar să revenim la seara zilei de joi, acolo unde, de altfel, am rămas cu relatarea în ziarul de sîmbătă.



Îndrăgostiți pe vreme de război

În jurul prînzului aveam să fiu cazat în hotelul cel mare din centrul orașului. M-a mirat că nu se prea înghesuia nimeni. În fine, mulțumit nevoie mare că am unde pune capul după o mie de kilometri, n-am prea dat atenție acestui aspect. După-amiaza o petrec la prefectură, alături de prietenii domnului Pendiuc, dînd telefoane, luînd, cum se spune, pulsul evenimentelor. Incursiunile în oraș sînt făcute alături de însoțitorul nostru sîrb, ziarist independent, membru al consiliului local, expert în informații, Miodrag Stojilovici. Am prilejul să constat că sîrbii se poartă ca și cînd nimic nu s-ar întîmpla. Merg la magazin, la serviciu, de parcă nici n-ar fi război. Aveam să înțeleg că aproape se obișnuiseră cu acest regim de viață. De 15 zile, avioanele NATO zburau necontenit, bombardînd împrejurimile, dar niciodată în oraș. Ei bine, avea să se întîmple chiar în acea noapte. Ceasul arăta 11,15, ora Iugoslaviei. Stăteam la fereastră, trăgînd dintr-un amărît de Carpați. Mă uitam pe fereastră și mă minunam cum doi puștani, un el și-o ea, se pupăceau de mama focului. Puțin mai înainte, unul dintre amicii mei sîrbi, om cu situație și familie serioasă, îmi povestea cum s-a îndrăgostit el de o fătucă acum în vreme de război. N-am de lucru și-i spun că nici eu nu sînt mai de doftă, ca orice tînăr poet, și-i zic de drăguța mea care spune că mă iubește. În fine, și cum mă uitam eu așa la cei doi îndrăgostiți, numai ce îmi sparge timpanele sunetul sirenei. „Hait, c-ai dat de dracu’“ - îmi zic. Lumea începe să alerge care pe unde. Numai pupăcioșii se prind de mînă, își mai trag un pupic și abia apoi pornesc încet spre parterul unui bloc. Închid geamul. N-am nici radio și nici televizor, așa că mă dezechipez regulamentar în chiloțeii mei de campanie și... la somn. Habar n-am dacă visez. Viața unui gazetar nu e tocmai ușoară. Și-apoi, a cui naiba mai este? Mă gîndesc cu groază că nu i-am plătit celularul domnului Văsîi. Zbor cu gîndul la puștanii mei care le spun mîndri vecinilor că tac-su este la război, după care adorm. Buuuuummmmmm! Mă zbîrlesc ceva mai rău decît un motan care și-a pus coada la 220. Părul mi se face măciucă. Mă trezesc dat dintr-un zid în altul al camerei. Geamurile se sparg. Totul trosnește. Zgomotul creat este infernal. Dau să deschid ușa. Mă trezesc pe holul hotelului, care continuă să vibreze. Măiculiță! Dau s-o iau la fugă. Mă opresc încurcat. Sînt în chiloțeii mei de campanie. Mă rușinez dintr-o dată și-mi pun mîinile la antiaeriană. Mă reped din nou în cameră. Trag pe mine ce pot și vaia con dios. Ies din nou pe holul pe care mă aștept să văd o mulțime de oameni intrați în panică. Nu e nici dracu’. Fundul îmi țîțîie de mama focului. În sfîrșit, totul se liniștește. Doar geamurile continuă să cadă. Cobor în fața hotelului. Recepționerul are o calmitate ieșită din comun. „Șto radiș, gospodin?“ Ce faci, domnule, zice el rîzînd. Îmi vine să-i trag una în meclă, dar renunț.



Fabrica Zastava e făcută una cu pămîntul

Ies din hotel. Kilograme de geamuri sparte împînzesc străzile. La puțin timp apar oameni cu camioane, cu mături. Totul este adunat și pus în remorci. După o oră, totul este curat, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Spre dimineață sun translatorul acasă să văd ce s-a întîmplat. Mi se spune că a fost bombardată uzina constructoare de autocamioane și autoturisme Zastava. Au căzut șase bombe. Pentru prima oară în oraș. La numai opt sute de metri de hotelul unde am fost cazat. Pe la ora zece, alături de o echipă a televiziunii locale, însoțit de prietenul nostru ziarist, ne urcăm în mașini și pornim spre uzină. Platforma este de dimensiuni aproximativ egale cu cele ale „Daciei“. Circa 28.000 de oameni au rămas peste noapte fără locuri de muncă. Și centrala termoelectrică a fost bombardată. Fosta uzină de armament, acum producătoare de mașini, este un munte de pămînt amestecat cu fier. La ora cînd vizităm locul dezastrului, pompierii se străduiesc să rezolve problema suprafețelor rămase suspendate. În urma bombardamentului au fost răniți 124 de civili. Vizităm rînd pe rînd ce a mai rămas din halele de montaj, subansamble și altele. Puțin mai tîrziu am aflat că sîrbii se așteptau la bombardarea uzinei. Astfel că toată producția de mașini din ultimele zile fusese mutată în locuri secrete. Ultimul bombardament asupra orașului avusese loc în 1941, pe 21 octombrie. Atunci au murit 7.000 de oameni, dintre care 300 au fost copii. Continuăm deplasarea prin incinta fabricii. Ochii iscoditori ai unor inși îmbrăcați militar, care au în piept ecusoane pe care scrie Press, ne dau de înțeles că nu sîntem de capul nostru. Reușim să nu supărăm pe nimeni și plecăm mai apoi spre un loc aflat la cîteva zeci de kilometri, la Vitanovic. Un nod de cale ferată distrus de renumitele rachete americane. Imaginile sînt de coșmar. De parcă o mînă uriașă a smuls calea ferată și a frînt-o mai apoi ca pe niște sticksuri, lăsînd în urmă o groapă de trei metri. E vineri seara. În casa lui Nenadic se pregătesc ouăle roșii pentru Paști.



Discuții la șase metri sub pămînt

Soarele rămăsese agățat de ultima streașină a cerului. Imaginile dezastrului provocat de bombardamentul despre care ați citit în numărul de ieri al ziarului au continuat și continuă cu încăpățînare să rămînă lipite de retina ochilor mei de ucenic gazetar. După ce am văzut ruinele locurilor bombardate, ne-am urcat în mașini și din nou spre oraș. N-am de lucru și răsucesc butonul radioului. Pe mai toate posturile sîrbești se prezintă noi știri despre ultimele acțiuni ale trupelor NATO. Se spune la un moment dat despre zidul viu pe care îl formează ziariștii în fața Televiziunii Naționale. N-am astîmpăr și continuu să răsucesc butonul, în speranța că voi auzi vorbindu-se și românește. „Ai să mă ierți în fiecare noapte, și-am să te mint în fiecare zi…“ Sufletul meu răsturnat se bucură preț de cîteva clipe. Vocea lui Ducu Bertzi se pierde încetul cu încetul. Mă trezesc fredonînd cuvintele auzite. Miodrag, ziaristul care ne însoțește, mă privește discret prin oglindă. Zîmbește. „Boje, Boje tmoia sîrțe...“, adică „Doamne, Doamne, inima mea!“ Ajungem în oraș. Trecem pe la prefectură, pentru a intra în direct cu postul central românesc Radio 21. Pe urmă sînt invitat la postul de radio din Kragujevac, unde am ocazia să redactez un material pe unul din computere. Cîțiva redactori îmi fac semn să mă grăbesc. S-a dat alarma. Au în mîini o bandă de scoci pe care o vor lipi de-a lungul și de-a latul ramelor de la geamuri, pentru ca acestea să nu rănească pe cineva cînd se va bombarda.



Puiu Brănescu și Clanul Bărboșilor - cunoscuți în Serbia

Spre disperarea mea, nu reușesc să duc la capăt mare lucru din ceea ce trebuie să scriu. Pe ușă intră și ies zeci de ziariști. Toți au barbă. Mă împrietenesc repede cu cîțiva dintre ei. Mai în engleză, mai în sîrbește, reușim să înjghebăm o conversație. Îi întreb dacă purtatul bărbii este obligatoriu la ei în redacție. Unul dintre ei zîmbește. „Nu, nu este. Am auzit că la voi, în România, există un Clan al Bărboșilor...“ Rămîne uimit cînd află că respectivul clan are sediul chiar în Pitești și că este condus de un prosper om de afaceri, Puiu Brănescu. Ba, mai mult, ziaristul sîrb propune o înfrățire și cu alte cluburi ale bărboșilor, cum ar fi, de exemplu, Clubul Ziariștilor Bărboși din Ungaria. Încerc să mă abțin de la promisiuni și-mi văd de treabă mai departe.



Ultima leafă

Întrerup redactarea materialului, fiindcă din stradă se aud din ce în ce mai multe voci. Curiozitatea mă împinge să văd despre ce este vorba. În fața unor clădiri, despre care aveam să aflu că sînt sediile unor bănci, stau adunați sute de oameni. Sînt angajații Fabricii de Automobile Zastava, care tocmai a fost bombardată. Li se dă ultimul salariu. Cu o întîrziere de două săptămîni. Primește fiecare, în medie, cam 1.200 de dinari. Adică 120 de mărci. Unde e bunăstarea sîrbilor de altădată? Timpul trece cu repeziciune. Străzile devin din ce în ce mai puțin populate. Mă îndrept spre casa bunului meu prieten Nena, șofer cu acte în regulă, a cărui soție este timișoreancă, translator nu o dată la întîlnirile oficialităților din Kragujevac cu cele din Pitești. Onorez invitația pe la ora 20,30.



Viața trebuie să meargă înainte

Sînt întîmpinat de o femeie frumoasă. Este Ielița, soția lui Nena. Se pun pe masă ceșcuțe cu cafea, țigări de trei feluri. Așez reportofonul pe masă. Vreau să aflu părerea oamenilor despre ceea ce se întîmplă acum în Iugoslavia. Deodată, sirenele încep să sune. Nimeni nu scoate o vorbă. Ne uităm unii la alții preț de cîteva minute. Nena trage din țigară, afișînd o oarecare liniște. Rupe și el românește. „Eee, așa este la război. Facem ce facem, da’ viața trebe să merge înainte“ . Dau drumul la reportofon.

- Ce simțiți, cum se derulează viața dumneavoastră în vreme de război?

- Ziua nu sîntem așa de îngrijorați. Numai cînd vine seara, atunci începem să ne gîndim mai serios la toată situația asta... Ne gîndim unde ne ducem, cîți o să fim acolo în adăpost. Fiecare bloc are adăpostul lui, la subsol. Ziua, totul este normal; facem cumpărături, mergem la serviciu. Noaptea ne instalăm în adăposturi, și tot așa în fiecare zi.

- V-ați speriat rău ieri noapte cînd a fost bombardată Fabrica Zastava?

- Știți, cînd în urmă cu 16 zile în împrejurimile Kragujevacului au căzut primele bombe, am părut puțin surprinși. Pe urmă am început să ne obișnuim. Nimeni nu se aștepta la o așa situație. Mai apoi ne-am mai liniștit, pentru că am văzut că la noi în oraș nu aveau loc explozii. Se auzeau doar în afara orașului. Dar ieri noapte ne-am speriat. Dimineața m-am dus la serviciu. Am o firmă particulară, un coafor. Toată ziua am stat degeaba. N-a intrat nimeni. Toți sînt speriați. Colegii și vecinii sînt îngroziți. De-abia așteaptă seara, să meargă în adăpost.

În adăpost

- Mai au speranțe oamenii?

(Discuția se întrerupe pentru cîteva momente. Zgomotul îndepărtat al unor explozii ne țintuiește locului. Mergem în adăpost. Coborîm la subsolul unui bloc situat la o adîncime de șase metri. La intrare dăm de un grup de bărbați care fumează și discută aprins. Nena îmi spune să nu vorbesc nimic. Dar nu mă abțin și pun întrebări învățate sîrguincios în timpul zilei. Oamenii sînt speriați și de cîte ori văd un străin intră în panică. Adăpostul este plin. Peste o sută de oameni, femei, bătrîni și copii. Stau care cum pot. Pe paturi, pe scaune, pe jos. Se vorbește în șoaptă. O femeie încearcă să-și potolească pruncul din plîns. O alta leagănă pe picioare doi micuți care par să doarmă. Nena mă trage ușor de mînecă și-mi face semn să ieșim. Mai privesc o dată peste umăr. Aceeași tăcere, același suspin. Urcăm din nou în apartamentul gazdelor mele și reîncepem discuția).

America este tare și mare

- Ei abia așteaptă să se termine totul. Sîntem cu toții atît de obosiți, și fizic, și psihic. Sperăm să se termine cît mai repede. Dar credem că bombardamentul va continua. Se aud niște glasuri, la radio, la televiziune, care spun că războiul nu se va opri. Și asta ne înfricoșează. Dar ați văzut și la noi, în oraș. La Belgrad se dau concerte. Ziua nu ne gîndim la ce va fi rău, doar noaptea...

- Am văzut în cursul zilei aglomerație la bănci. Am înțeles că s-au dat salariile celor care au lucrat la Zastava. Ce s-a întîmplat?

- Azi s-au dat salariile celor de la fabrica bombardată. Dar ele trebuia date cu 10 zile în urmă. Nici nu știu pe ce lună. Probabil că pe luna decembrie ori, eventual, pe ianuarie. Azi a venit totuși o femeie la coafor, pe care am tuns-o în urmă cu cîteva zile. N-a avut atunci bani. Azi, cînd am văzut-o, mi-am dat seama că a luat salariul. Salariile sînt mici acum, aproximativ 40 D.M. Și, în afară de asta, întîrzie cam două-trei luni.

- Ce credeți că vor face oamenii care acum nu mai au unde lucra?

- Or să rămînă fără serviciu. Nu cred că vor mai fi plătiți.

- Dar tu, Nena, ce crezi, ca bărbat, cap de familie? (O rog pe Ielița să traducă în sîrbește, pentru a reda cît mai exact).

- Nu știu cît va mai dura. Probabil că destul de mult. America este mare și tare.

- Dacă rușii vor intra și ei în acest război, credeți că lucrurile vor lua o întorsătură favorabilă Serbiei?

- N-avem așa informații. După cum am auzit, nu pare să fie nimic concret. Ar trebui să vină. Să vedem ce o să se întîmple. Dar la știri nu s-a spus încă nimic în sensul acesta.

Miloșevici - erou național

- Ce fac copiii, se duc la școală ?

- Școlile nu funcționează din 24 martie. Prima dată, Ministerul de Învățămînt a spus că școlile vor fi întrerupte pînă pe 2 aprilie. Pe urmă au prelungit termenul, dar nu știm pînă cînd. Dar ministrul a spus că toți vor încheia anul școlar.
- Care este atitudinea poporului față de președintele Slobodan Miloșevici?

- Da, în momentul de față, toată lumea este în alianță. Chiar au spus că nu mai există opoziție și că toți formează acum un singur partid. Președintele este de acum considerat un erou. Ce va fi în continuare, vom mai vedea.
(Este trecut de ora 22. La televiziune se spune că mii de oameni s-au îndreptat spre două poduri din Belgrad, pentru a forma un scut uman care să oprească, chipurile, bombardamentele avioanelor NATO. Sînt prezentate în continuare imagini de la Televiziunea Națională din Belgrad, în fața căreia s-au postat mii de ziariști, pe ale căror piepturi se găsesc insigne simbolizînd ținte.) E trecut cu mult de ora unu. Îl rog pe Nena să mă conducă totuși la hotel. În această noapte n-au mai căzut bombe în Kragujevac. Dimineața, după ce înfulec cîteva sandvișuri, merg la prefectură, pentru a face ultima transmisie pe radio. Mi se spune mai apoi că va trebui să mă întorc în România, spre a primi acolo niște acreditări de la Ministerul de Informații de la Belgrad. Oficialitățile din Kragujevac și-au făcut datoria. Dar pentru o perioadă mai lungă e nevoie de aprobări speciale.

Înainte de a pleca, îl rog și pe ziaristul care m-a însoțit de-a lungul zilelor în Iugoslavia să-mi acorde un interviu, Miodrag Stoilovici fiind membru al Consiliului local, ziarist independent, specialist în informații, corespondent pentru mai multe ziare de pe glob. Apelez la agreabila traducătoare pusă la dispoziție de prefectura orașului, la Dora, o bătrînică mai mult decît simpatică, dar căreia, în- tr-un moment de teribilă sinceritate, i-am declarat că nu traduce întotdeauna exact ceea ce vreau să întreb.

Cineva trebuie să plătească

- Domnule Miodrag, ce părere aveți despre evenimentele din țara dumneavoastră?

- Cînd poporul vede ce se întîmplă în țara noastră, devine de la zi la zi mai hotărît. Bombardamentele care s-au abătut asupra noastră nu ne sperie. Parcă ne dau puterea să fim mai uniți, mai puternici. Asta în afară de politică și toate celelalte care se fac pentru acest război. Principiul nostru este să atingem un punct adevărat. Mult contează pentru noi că popoarele altor țări se interesează de soarta noastră. Asta ne face să nu ne simțim singuri. În plus, noi sîntem mîndri de frăția dintre Pitești și Kragujevac. Foarte important este că toată România este aproape de noi. Noi sperăm că vom merge pe un drum drept.

- Iugoslavia, mai devreme sau mai tîrziu, va intra într-un proces de reconstrucție. Ce posibilități credeți că se vor ivi?

- Depinde de pagubele care vor fi făcute. Dacă va sosi mo-mentul în care noi va trebui să reconstruim, atunci ne așteaptă un drum lung. Dacă ne vor ajuta și alții, lucrurile se schimbă. Depinde cine este vinovatul. Cineva va trebui să plătească tot ce s-a distrus aici de NATO.

- Bine, dar nu există de-a lungul istoriei prea multe cazuri în care cineva să fi plătit. Cu ce vor trăi în tot acest timp oamenii?

- Eu cred că, în cazul în care va trebui să ridicăm din nou țara distrusă, o vom putea face mai repede dacă vom obține credite. Pînă atunci însă, totul depinde de ce urmează, ce întorsături vor lua lucrurile. Poate că vor apărea investitori care doresc să deschidă fabrici la noi.

- Ce transmiteți postului Radio 21 și cotidianului Curierul zilei din Pitești?

- Păi, nu putem decît să vă mulțumim pentru modul obiectiv în care v-ați documentat și ați relatat. Lumea are nevoie de adevăr.

Sîmbătă dimineața, ora 9,30. Sirenele sună o nouă alarmă. Mașina pusă la dispoziție demarează în viteză spre granița cu România. Avem de parcurs circa 400 de kilometri. Sîntem opriți de un echipaj înarmat al poliției. Actele sînt în regulă. Numai pace de-ar fi... Odată ajuns în țară, aveam să dau un telefon la prietenii mei din Kragujevac. În noaptea de Paște, bombele au căzut din nou. Au fost internați în spitale 24 de oameni nevinovați. La fel și ieri seară. Numai că antiaeriana sîrbă a ripostat pe măsură. Se pare că trupele NATO nu s-au așteptat la o așa rezistență din partea sîrbilor. În numărul de mîine al ziarului vom reveni cu amănunte de ultimă oră, precum și cu un raport cît mai exact al situației din orașul înfrățit.




Primul primar din România
care a avut curaj să se ducă în Iugoslavia


Kragujevac, vineri, 7 mai 1999. Pe aici, prin Serbia, ceasurile îndoliate bat doar jumătăți. Dar nu, să nu intrăm în miezul acestei triste povestiri cu o așa iuțeală. Nu asta este virtutea celui care pleacă. Ar trebui lăsate să vorbească fotografiile, vocile acelora care de 46 de zile nu mai pot rosti, și asta pentru că gura lor împrăștie întunericul în șoapte. Sau poate ar trebui să lăsăm să curgă spre timpanele noastre scîncetul micuților al căror paradis se numește simplu „adăpost“. Sau, de ce nu, pe al mamelor ori bătrînilor pe chipul cărora plînsul a sculptat adînc durerea atît de adîncă a neputinței de a înțelege unde au greșit. Cu ce se fac vinovați, Dumnezeule mare?! E trecut binișor de miezul nopții. Oficialitățile orașului au ținut să ne conducă împreună cu primarul Tudor Pendiuc prin cîteva adăposturi.



Din nou bombardați

Fantastic, în acest moment cînd scriu materialul, sîmbătă, 8 mai, ora 14,10, mă aflu din nou la Radio Kragujevac. Ca și data trecută, se dă alarma și mi se spune să cobor în adăpost. Am prea mult de lucru, așa că rămîn aici alături de cîțiva bătrîni vulpoi ai presei sîrbești. Să dăm totuși o ordine firească acestui jurnal. (Două minute au trecut. Doar două.) Deodată, pereții se mișcă. Dar mai întîi a fost zgomotul. Puternic. Cîteva fete plîng. A mai căzut o bombă. Sîntem în adăpost. Facem loc unui cărucior cu doi copii. Mă uit pe chipurile oamenilor pe care-i găsesc în adăpost. Privesc cu toții în gol, las capul în pămînt. Stau stingher mai la ușă. Ei mă prind de mînă și mă trag lîngă sufletul lor. Revenim pentru puțin timp în redacție, ca mai apoi să ne mutăm definitiv în adăpost, unde încerc să reiau relatarea cu plecatul. Dar înainte de aceasta, să încerc să vă descriu ce se întîmplă acum aici, în adăpost. La o masă, chiar la cea la care mă aflu să scriu, mănîncă fasole cu ceapă trei soldați. La o alta, cîțiva bărbați discută, probabil cu nevestele lor. Ziariștii din radio sînt undeva pe hol. Mă spionează din cînd în cînd. Dar eu continuu să scriu. Ei, asta mai lipsea! Militarii mă întreabă ce e cu mine în adăpost. Le explic cum pot că nu-s american și că... Dar nu e nevoie. Cineva le face semn că nu e cazul să-și facă probleme, nu eu sînt dușmanul lor. Însă să revenim la jurnal. Joi, pe la 5,00 dimineața, avea să plece spre Kragujevac cel de-al 17-lea convoi cu ajutoare umanitare: alimente, îmbrăcăminte și medicamente, toate în valoare de peste 13.000 $. Mi se spune să încetez cu scrisul. (Voi reveni.)



Îmi sînt verificate actele

Asta-mi mai lipsea. Preț de-o oră am stat în sediul unei unități de securitate. Nu știu ce dracu au făcut, că ei nu știu engleză, eu nu știu sîrbește. Mi-au verificat actele și au înnebunit niște telefoane. Apare unul gras, cu mustață. Vorbesc timp de cinci minute și gesticuleză arătînd spre mine. Într-un final, vine șeful lor și, într-o engleză de baltă, își cere scuze. Mi se oferă o cafea. Refuz. Ãla gras nu se mai oprește cu scuzele. În fine, sînt din nou liber. Sun la telefon în Kragujevac toate cunoștințele. Nu răspunde nimeni. Mă îndrept spre hotelul în care am dormit. Cumpăr un pachet de țigări de la bișnițari. Un Pall Mall - cu 30 de dinari, adică 3 mărci. Sînt rupt cu totul de orice cunoștință. Important este să găsesc un fax. Mîine e duminică și materialul trebuie să ajungă în redacție.



Vineri dimineață eram în vama sîrbă

Rămăsesem la momentul plecării din Pitești. Primarul s-a urcat într-un CIELO. Eu și directoarea Crucii Roșii, Doina Vasiliu, într-un microbuz pe care-l conduce Emil Pîrvu, șeful S.C. ROXEMI. Un om cum rar am întîlnit. De altfel, datorită lui pot continua aventura jurnalistică în acest război. Mai alătur aici cîteva nume care au venit să mă încurajeze și să mă și sponsorizeze. Este vorba de Puiu Brănescu, de la JOHN, și de Adi Prodănel, de la PROINTERMED. Mulțumim! Vineri dimineața, la ora 10,00, eram în vama sîrbă. Ne punem vestele cu însemnele Crucii Roșii pe noi. Ne întîlnim cu delegația condusă de vicepreședintele orașului înfrățit, Svetolik Mikolic. (Nu, așa ceva nu se poate. Pe postul de televiziune se spune despre un convoi cu ajutoare românești care a plecat în urmă cu două ore din Kragujevac. Păi, sînt mașinile noastre. Bombele au căzut la Iagodina, la 40 de km de Kragujevac.) Aud că doi oameni sînt în spital. Da, da, sînt ai noștri. N-a mai fost nimeni cu ajutoare aici. Dar poate n-or fi ei. Ba da, se confirmă. La ora 17,30, Televiziunea anunță din nou despre convoiul român. Mi se spune că n-a murit nimeni. Că sînt probleme mici. N-am nici o putere. Peste tot pe unde sun nu răspunde nimeni. Sun din nou în România, la Radio. Aștept ca cineva să răspundă. Transmit repede numărul de la hotel și spun în cîteva cuvinte că nenorocirea s-a întîmplat. Aștept. Între timp, aflu că, în urmă cu cîteva ore, atunci cînd eram în Radio, bombele care au căzut, cinci la număr, au lovit un poligon militar și releul TV Kragujevac. 18,45. Am intrat în direct cu Radio 21. Relatez veștile proaste. Șole, oficialul de aici, este deja în drum spre locul unde ai noștri au fost bombardați. Am răgaz o oră pînă la următoarea transmisie să continuu, pe scurt, filmul sosirii aici. Aproape că nici nu mai contează. Mi-e gîndul la ai noștri. Oricum, posibilitatea de a ne întoarce prea curînd este mică. A fost distrus și podul de la Iagodina.

Reușesc spre seară să-l prind la telefon pe primar.

 Doar știați că orașul Kragujevac era în zona de război. De ce ați mers acolo?

 Orașul Kragujevac este înfrățit cu Piteștiul de peste 30 de ani și această relație de înfrățire nu a fost niciodată întreruptă. Ba dimpotrivă, în 1994, pe timpul embargoului, noi am construit acolo un monument. La Kragujevac orice piteștean este ca la el acasă. Și pe deasupra, noi, românii, avem vocația de a ține la cei dragi și de a-i ajuta la greu și nimeni nu ne va putea împiedica s-o facem. Noi, piteștenii, n-am uitat că prietenul la nevoie se cunoaște. Și, după cum știți, domnule Silișteanu, această deplasare a noastră cu ajutoare la Kragujevac a mai fost precedată de o altă acțiune de același gen, dar care s-a oprit la frontieră, conducerea orașului frate Kragujevac, în frunte cu primarul lor, domnul Stefanovic venind la Kladova, de unde a preluat ajutoarele aduse de noi.
Ambele deplasări ale noastre au fost efectuate sub „patronajul“ Crucii Roșii. Doamna Doina Vasiliu, directoarea filialei Argeș a acestei organizații, după cum știți, ne-a însoțit.

 De fapt, ce s-a întîmplat?

 Noi am ajuns la Kragujevac pe 7 mai, în jurul orei 18.00. În acea seară am fost invitații unei televiziuni, apoi am vizitat orașul, părțile afectate de bombardamente, iar noaptea tîrziu, am văzut cîteva adăposturi unde dormeau bătrînii și copiii, că doar împreună am fost, nu?
A fost prima dată în viață cînd noi toți cei care ne-am deplasat am auzit o alarmă de război. A doua zi dimineață, pe 8 mai, am vizitat uzinele Zastava, evident, după mari intervenții ale primarului, la acea oră orașul fiind în stare de alarmă, deasupra fiind multe avioane.
La Zastava, am realizat de fapt coșmarul războiului. Am găsit acolo nu moderna uzină pe care o știam și pe care o vizitasem noi de atîtea ori altădată. Am găsit mormane de fiare. Nimic nu mai era întreg.
Un bloc de patru nivele, de exemplu, era deplasat cu 10-15 metri și afundat două etaje în pămînt, datorită explodării într-un colț al ei a unei bombe. Lîngă blocul administrativ, de nouă etaje, la vreo 40 de metri, căzuse o bombă și săpase un crater de vreo 30 de metri în diametru și adînc de 15 metri, iar pămîntul scos de explozia respectivă se vedea lipit și la etajul 8 al acelei clădiri.
În jurul orei 13.00 am plecat de la Zastava, am traversat orașul văzînd și o unitate militară care fusese atinsă de bombardamente. În jurul orei 14.00 am intrat pe autostrada care duce la Nis, drumul pe aici fiind mai scurt și, ziceam noi, mai sigur.
După vreo jumătate de oră de mers, a doua mașină a noastră – un microbuz condus de dl. director Emil Pârvu – firma ROXEMI SRL – ne-a depășit pe autostradă, noi făcîndu-le semn că avem timp și mergem mai încet. De fapt, să fiu sincer, eram relaxați și bucuroși că realizasem o treabă bună. În mașină – un CIELO nou – eram: eu în față, secretarul municipiului Pitești, domnul Iosif Cerbureanu, șeful Corpului de Control, domnul Ion Neaga și șoferul, care, de fapt, era inginer la IATSA Pitești, domnul Tudor Răducanu, soțul unei colege ale noastre și proprietarul mașinii.
La un moment dat, am văzut în stînga noastră un nor mare, ca cel de la Hiroshima, deplasîndu-se cu viteză. Asta ne-a pus pe gânduri, iar mie, obsesiv, mi-a venit în minte ceea ce le spusesem și colegilor înainte de a pleca din Pitești: că pericolul este la întoarcere, cînd este posibil să găsim vreun pod distrus de vreun bombardament din timpul nopții.
Dar am mers mai departe, deși pe dreapta erau cetățeni care făceau anumite semne, noi neluîndu-le în seamă crezînd că sînt bișnițari de benzină.
La un moment dat, în fața noastră a apărut o denivelare ușoară care nu ne spunea că acolo putea să fie pod – repet, noi fiind pe autostradă. Depășind vîrful pantei respective, intrînd pe porțiunea orizontală a drumului, la cinci metri în fața noastră am văzut că lipsea o bucată de drum – de fapt, ulterior, am constatat că bucata era din pod.
Aveam 80 de km/h și ce era să facem?? Norocul nostru a fost Dumnezeu și șoferul care n-a frînat, n-a mișcat volanul și astfel am realizat un zbor lin, de vreo 30 de metri, aterizînd de la o înălțime de vreo 10 metri pe bucata de drum prăbușit și oprindu-ne într-un capăt sprijinit pe un picior de pod. Au fost clipe de iad.
După prăbușire, primul gînd al meu a fost dacă mă pot mișca. Am ieșit cu toții din mașini, dintre toți domul Neaga suportînd cel mai greu acest șoc.
După ieșirea din mașină am realizat ce se întîmplase: podul în acele momente era bombardat, iar înaintea noastră cu cîteva minute căzuseră bucăți de pod… Alt noroc al nostru a fost că n-a mai căzut vreo bombă, în momentele prăbușirii și după aceea, în zona respectivă… Microbuzul nostru reușise să treacă de pod.
Au urmat momente de-a dreptul răscolitoare; toată lumea ne-a ajutat și astfel am putut să ne întîlnim cu colegii din a doua mașină – de fapt ei s-au întors. Atunci am văzut noi ce organizați și ce hotărîți erau sîrbii.
Întîmplarea respectivă a fost prezentată pe posturile de radio și televiziune. Conducerea orașului Kragujevac a venit după noi, pe un alt drum. Ne-au ajutat să îndeplinim niște formalități, punîndu-ne în final la dispoziție o mașină cu care am putut ajunge la Drobeta-Turnu Severin, de unde am fost preluați de mașinile Primăriei Pitești.
Am primit, la vreo oră-două după accident, telefoane de la Pitești, foarte mulți colegi adunîndu-se la primărie, dumneavoastră, domnule Silișteanu, fiind cel care ați transmis știrea la Radio 21, știre care a fost preluată de toată mass-media națională și internațională, Cielo al nostru a rămas acolo.

 După cîte știu sînteți singurul primar, nu numai din România, care ați mers în Serbia în timpul războiului. Dacă s-ar întîmpla cu alt oraș, cu care sînteți înfrățiți, să fie în război, ori chiar Kragujevac-ul încă o dată, ați mai organiza o astfel de acțiune?

 Desigur. Atunci fiind și mai ușor, având această experiență în spate și poate am lua alte măsuri de precauție. Dar dacă vă referiți la curaj, contați pe noi. Piteștiului nu-i lipsește așa ceva.

Rămăsesem, deci, la momentul din vama sîrbă. Colegii mei ziariști, Christian Sabagh, Daniel Neamu, Viorel Zorilă și Dan Beșliu sînt curioși ce va urma. E prima lor ieșire în „lume“. Zozo avea să devină „personajul“ grupului. Pe Dunăre curge doar votcă pentru el. Dragul de el! Așa este de amețit încît cere vameșilor AZIL POLITIC în România. Ne distrăm copios pe seama lui. Ei bine, de acolo ne-am îmbarcat în mașini și am pornit spre orașul frate. În drum am oprit la un restaurant, unde sîrbii ne-au burdușit cu un protocol rar întîlnit. Nu intrăm în amănunte. Aflăm că joi noaptea, la Nis, a fost bombardată zona industrială. Mi se spune că pînă acum au fost distruse 35 de poduri peste Dunăre. Vineri dimineață, cu două ore înainte de a ajunge în vama sîrbă, NATO bombardase, la 60 de metri de granița română, o cale ferată la Vrsoc. Avioanele NATO fac peste 7.000 de curse pe zi. Îi întrebăm pe oficialii sîrbi ce părere au de contrabanda pe care o fac românii. Mi se răspunde că este binevenită. Se pune accentul pe faptul că dl. Pendiuc este primul primar din România care a avut curaj să vină la război.






Ne cazăm la hotel

Se dă alarma. Directoarea Crucii Roșii se îmbujorează de-a binelea. „Aoleu, ce fac? Unde ne ascundem?“. Rîdem cu toții. Urmează masa de seară. Apare și prietena fetei d-lui Pendiuc, Ivana Ivkovic. Primește un cadou. La masă se spun în continuare glume, bancuri. Dăm și noi într-un cadru oficial pachetul cu ziarele Curierul zilei. Se țin speach-uri. Cel mai interesant lucru se întîmplă cînd dl. Pendiuc propune ca Ivana să le scrie copiilor lui Bill Clinton și să-i întrebe ce părere au ei despre ce se întîmplă acum în Serbia. Apar și părinții Ivanei. Plîng. Suspinul lor ne prinde pe toți. „De ce atîta cruzime, cu ce-am greșit? Și voi, voi ne ajutați mereu, vă riscați și voi viața!“. Nu putem rosti nici un cuvînt. E miezul nopții.

Răscumpărarea





Am părăsit Kragujevac, orașul înfrățit cu Piteștiul, cu speranța că pînă la urmă soarele va lumina dimineața chipuri mai liniștite, cu mult mai optimiste. Dar n-a fost să fie. Poșta nouă a orașului a fost și ea bombardată. Ce mai contează, de vreme ce 500 de mii de oameni angrenați în concernul uzinelor Zastava au rămas pe drumuri. Că 400 au fost răniți, alți patru uciși? Că pagubele depășesc un miliard de dolari? Ce mai contează, oameni buni, că de 48 de zile au fost bombardate 150 de orașe, 483 de școli, 24 de spitale, 42 de poduri, că au murit peste 2.000 de oameni, alți 5.000 fiind răniți?



Imaginea României, din ce în ce mai ștearsă

Duminică mă îmbarcam într-un autobuz spre Belgrad. Era ora 7.00 dimineața. Ce frumoși sînt oamenii dimineața la noi, în România. Ce urîte sînt diminețile acum, aici, în Serbia. După numai 40 de kilometri, opt voinici sîrbi aveau să oprească autobuzul. Căutau un soldat. Se pare că dezertase. Belgrădenii își vedeau liniștiți de treburi. Dacă nu vezi locurile bombardate, te poți crede într-o lume a păcii. În jurul orei 12,00, eram așteptat de cel mai mare scriitor al Serbiei, Adam Puslojic. În centrul Belgradului începea o amplă manifestație în care demonstranții protestau împotriva bombarda-mentului care a lovit ambasada Chinei, soldat cu patru morți. Urmează mai apoi cîteva întîlniri cu oficialii belgrădeni, cu cîțiva profesori universitari. Imaginea românilor este din ce în ce mai ștearsă. Ba chiar scriitori sîrbi sînt la un pas de a rupe orice legătură cu prietenii lor din România. Timpul trece repede. La ora 13,20, sunetul prelung al alarmei mă face să mă înfricoșez. Dar numai pe mine. Ceilalți nu se sinchisesc. Prima bubuitură zdravănă se aude la 14,15. „În ce or fi lovit?“  îi întreb. Peste cîteva ore, aflăm că geniștii sîrbi detonaseră o bombă neexplodată, care căzuse mai devreme în apropierea unui poligon al armatei. Spre seară m-am cazat, în schimbul a 40 de mărci,



la etajul patru al hotelului Toplice. (În acest moment, la ora 15,00, mă aflu la Uniunea Scriitorilor. Zgomotul puternic al unei explozii ne-a țintuit locului. Vom afla mai tîrziu unde a căzut.) Luni dimineața, cînd m-am trezit, am întrebat dacă orașul Belgrad a fost bombardat pe timpul nopții. Recunosc că două nopți înainte n-am închis ochii și am căzut secerat în somnul cel mai profund. Ei bine, noaptea de duminică spre luni a fost prima noapte de cînd a început războiul în care Belgradul n-a fost bombardat.

Înapoi… dar singur

Luni, 10 mai. Ziua în care am trăit cea mai mare surpriză. Să fiu invitat la aniversarea a 160 de ani a Bibliotecii din Belgrad, sărbătoare la care peste 700 de intelectuali din întreaga Serbie au ținut să participe. Aniversare prezidată de doamna Boiana Boric Brescovic, directoarea bibliotecii. Dar surpriza și mai mare se întîmpla atunci cînd oficialii pronunțau Curierul zilei. Avusesem grijă să aduc cu mine ziarele în care de la începutul războiului, la rubrica „Oameni și vremuri“, președinta trustului nostru de presă, Marilena Barață Neguț, și-a exprimat punctul de vedere. Adam Puslojic se află lîngă mine. Arată mulțimii ziarele în care noi am scris de Zastava, le vorbește celor prezenți despre peripețiile primarului Pendiuc cunoscut acum în toată Iugoslavia. Fotoreporterii își fac treaba, pozîndu-ne de parcă noi sîntem salvatorii. Adam, care citise o parte din editoriale, le explică invitaților faptul ca așa ceva este nemaipomenit, că ei n-au știut că românii chiar sînt interesați de soarta poporului prieten aflat acum la necaz. Sînt invitat să spun două cuvinte, după care trebuie să citesc poezii din cartea mea, „Cearta cu umbra“. (Iată că din nou se bombardează. De data aceasta clădirea s-a mișcat de-a binelea.) Poezii traduse în limba sîrbă de Adam. Dar înainte de a le rosti, le spun celor din sală doar atît: cînd am plecat din România, n-am plecat singur. Mi-am luat cu mine și inima. Peste cîteva zile voi pleca înapoi. Dar... singur. În acel moment se întrerupe lumina din sală. Adam traduce ce-am spus. Nu se aude nici musca. Deodată lumea se ridică în picioare și aplaudă. Este fantastic. Ziarul Curierul zilei este arătat la lumina unei lanterne întregii săli, și asta în timp ce Adam Puslojic spune în sîrbește cel de-al doilea poem al meu. Vicepreședintele Radomir Andric și Predrag Bogdanovic, secretarul Uniunii Scriito-rilor, și încă mulți oameni importanți, ministrul Telecomu-nicațiilor și alții, aplaudă la scenă deschisă. Manifestarea se termină după o oră. „Bravo, bravo!“  îmi spun rînd pe rînd oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Sînt mîndru. Mă bucur că nu mi-am făcut de rîs ziarul, orașul, țara. În centru se dau concerte. Muzica face ca zgomotul durerii, al suferinței să nu răzbească dincolo de sufletul lor. Moartea cuvîntului înseamnă moartea unui popor. Serbia cîntă și scrie poezie. Serbia n-a murit.

Belgrad, 10 mai 1999




Printre oamenii lui Arkan și bișnițarii de benzină





Vrsac. Marți dimineață, ora 2,00

Oamenii lui Arkan par decupați din scenele cu gladiatori. Au o înălțime de peste 1,90, sînt lați în spate cît Gara de Sud a Piteștiului, sînt tunși pe piele. Unora dintre ei li se văd, ostentativ, parcă puse acolo în ham, pistoalele, altora baionetele. Pe o suprafață de circa 800 de metri pătrați, într-un cîmp, sub lumina unor becuri alimentate de un generator, cîteva mii de oameni trudesc din greu, încercînd să mai adauge în bugetul propriu cîteva sute de mărci. Românii apar din două în două minute cu mașinile în care se pot încărca de la 300 de litri de benzină pînă la 1.800 de litri. Alții vin cu ARO și remorci. Vin din Timișoara, din Arad, din... Ba, chiar și cîțiva piteșteni. „Piticul“ mă recunoaște și-și face cruce. „Dom’ ziarist, să nu mă scrieți la ziar!“ Îmi scapă o înjurătură. Vestea că tabăra traficanților cu benzină este situată la patru kilometri de Vrsoc și la doi kilometri de Vama română se răspîndește cu iuțeală. „Piticul“ pleacă. Lîngă mine se află un timișorean cu Mercedesul în care are 380 de litri de benzină. Îl rog ca la plecare să mă ia și pe mine. Săracul! E de-a dreptul de speriat... Are impresia că am fost trimis special să i-o fac. Aveam să aflu mai tîrziu că e patronul unor firme mari și că i-ar fi rușine dacă s-ar afla că se „înjosește“. Motorina se dă cu o marcă litrul. Benzina cu una jumătate. Prețul variază de la zi la zi. Se vînd și țigări, bișnițarii din Belgrad cumpărînd sute de cartușe de LM - 150 de dinari cartușul. Îl vor vinde cu 200, adică 20 de mărci. Între timp, mă împrietenesc cu timișoreanul. Materialul îl scriu în mașină la el, privind din cînd în cînd, prin geamul fumuriu întredeschis, mișcările oamenilor lui Arkan. De altfel, timișoreanul m-a acceptat după discuțiile cu oamenii lui Arkan. După ce „Piticul“ m-a dat în gît, a rupt-o la fugă. Dintr-o direcție își făceau apariția malacii. Din alta, niște grupuri. Îmi cam clănțăne dințișorii. „Hei, rumune, ești novinar?“. Adică sînt ziarist? De altfel, legitimația uitată la gît confirmă, așa că n-o aburesc. Spun că sînt ziarist și nu unul oarecare, ci unul care vine de la război. Mai spun că n-am treabă cu ce se întîmplă în tîrg. Că mi-e sete, că mi-e frig și că dacă vor să ne caftim, o putem face, dar numai după ce termin de scris. „Ãsta e bolnav!“  le spune unul celorlalți. În fine, cîțiva știu românește. Stăm vreo zece minute de vorbă, timp în care le povestesc prin ce am trecut. Cînd află că sînt din Pitești și că am făcut parte din convoiul cu ajutoare, bombardat mai apoi la Iagodina, situația se schimbă radical. Oamenii lui Arkan îmi oferă o bere, mici și bani, pe care îi refuz, chiar dacă prin buzunare nu mai aveam decît 20 de mărci, bani cu care urma să-mi cumpăr bilet de tren din Timișoara. Mă părăsesc mai apoi, dar am putut să observ că pînă dimineața, cînd aveam să plec din cîmpul benzinarilor, oamenii lui Arkan au rămas totuși pe poziție, spionîndu-mi fiecare mișcare.



Mulțumim, Iugoslavia!

România, miercuri ora 7.30. Timișoara. Crainicul gării anunță la stație că peste cîteva minute trenul Inter-city va pleca în direcția care mă interesează și pe mine, spre București. Zăbovesc un pic la casierie pentru a-mi cumpăra bilet. M-ar încînta la clasa I, dar e prea scump, 187.000 de lei. Dau totuși 125 de mii și merg numai pînă la Craiova. Legăturile spre Pitești sînt la ore tîrzii. În fine, iată-mă în drum spre casă. Răsfoiesc manuscrisele materialelor transmise și constat că mi-au scăpat o mulțime de lucruri nespuse. Cea de-a doua noapte în Belgrad  a fost din nou liniște. Și fiindcă veni vorba de Belgrad, mă văd nevoit să corectez o informație pe care eronat am dat-o și pentru care îmi cer scuze. Luni am fost invitat să particip la aniversarea a 155 de ani ai Muzeului Național din capitala Serbiei. În materialul transmis a apărut că am participat la aniversarea a 150 de ani a Bibliotecii… Ei bine, după această manifestare am avut surpriza să fiu primit ca membru de onoare (cu legitimația numărul 155) în rîndul Asociației de creație și prietenie „Frăția Sîrbo-Română“. Chestiune care mă obligă la o și mai atentă și serioasă atitudine față de tot ce înseamnă aproapele. Soarta avea să-mi joace și mie o festă atunci cînd, după plecarea din Belgrad, cînd trecusem numai de douăzeci de minute de Pancevo, avioanele NATO să lanseze cinci rakete asupra și așa distrusei rafinării. În aceeași zi autoritățile belgrădene aveau să-mi recomande politicos solicitarea unei acreditări a Ministerului Infor-mațiilor. Urma să fie eliberată în 48 de ore. Prea mult însă pentru a putea face față onorabil cu bruma de bani rămasă. Am omis să vă spun că la Uniunea Scriitorilor din Iugoslavia, undeva la intrare, pe un perete, există o listă mare, o listă a rușinii, pe care sînt trecute toate statele care, într-un fel sau altul, au contribuit la distrugerea Serbiei. Deocamdată, România nu figurează. Deocamdată. Am mai avut ocazia să întîlnesc, tot în capitală, și cîțiva albanezi. Nu mergeau pe alt trotuar, nu-și făceau cumpărăturile la alt magazin. Oamenii, atunci cînd se întîlnesc cu alți oameni, ar trebui să rămînă… Oameni. De cele mai multe ori reușesc. Și cu toate acestea sîrbii sînt hotărîți să nu renunțe la Kosovo. Ei sînt hotărîți să lupte pînă la unul. Rareori am întîlnit oameni așa de hotărîți, așa de uniți. „Vom muri pînă la unul, chiar dacă împotriva noastră ar fi să lupte întreaga lume“. Dar cît de întreagă mai este lumea prin care lumim? Și încă ceva. Mulți belgrădeni pe care i-am cunoscut au ținut să transmită primarului Tudor Pendiuc cele mai alese sentimente de prietenie. Mulțumim, Iugoslavia!





Capitolul III

DESPRE SUFLAREA ÎN PIATRÃ


Primul interviu realizat în România după '89
cu Adam Puslojiæ





„Nu putem să suflăm în piatră“ – sînt cuvintele rostite de poetul sîrb Adam Puslojiæ prin '90, când l-am întrebat: „Ce-ai spune dacă ne-am întîlni pe o stradă a Belgradului cu Nichita Stănescu?“
Pînă în ziua de Sfînta Maria, cînd m-am hotărît să plec pentru prima dată spre Iugoslavia, nu știam despre această țară decît că ne este vecină la S-V și într-însa Nichita a stat ca în a doua sa Patrie.
Mai știam că printre bravii ei bărbați un cinstit loc îl „stăpînește“ ca nimeni altul un vrăjitor al poeziei sîrbești, Adam Puslojiæ, a cărui poezie îmi era cunoscută prin tălmăcirea făptuită de Nichita Stănescu. Legendară nu numai afinitatea domniilor lor, ci și prietenia dusă pînă la a se spune despre dînșii că sînt tocmai feciorii Ledei - Dioscurii, de această dată amîndoi nemuritori.
Fără să cunosc pe cineva, în ziua următoare aceleia de 15 august m-am trezit în Belgrad. Și unde era să mă duc dacă nu la cel căruia i se dusese vestea pînă în sufletul meu cum la sufletul lumii. Cine să-mi spună mie casa unde-i este fereastra și aerul cu păsări și frunze? Mi-am zis: Numai cineva care umblă cu cartea mi-ar putea îndrepta pașii. Întrebînd de poet pe o librăreasă, aceasta a crezut că-i numele unei străzi. Răspunsul m-a distrat într-o bună parte, dar m-a și întristat, pentru că, se știe, numele oamenilor mari se dau străzilor, orașelor, după ce aceștia nu mai sunt. Să dea domnul ca aceasta să se petreacă peste ani foarte mulți! O altă librăreasă, mai emancipată, a crezut că solicit o carte a poetului, dar s-a lămurit în cele din urmă și m-a trimis la Casa Scriitorilor. Negăsindu-l nici acolo și îndemnat fiind să-l caut în alt loc, am poposit spre a-mi mai trage sufletul la o cafenea de vreo jumătatea de hectar. Fusesem încredințat în prealabil că i se va comunica sosirea mea, a unui român pe care nu-l cunoaște. Și cum Dumnezeu le aranjează pe toate, cum ședeam eu acolo, numai ce văd pe cineva semănînd chiar cu Dumnezeu, care se îndreaptă spre mine și zice:
- Dumneavoastră sînteți din România?
Auzind eu aceste versuri, spuse chiar în limba mamei mele, cîteva clipe n-am știut ce să spun, după care mi-am declinat răspunderile față de arta cuvîntului. Spus-am că numai iubirea de poezie și prietenie m-au pus pe drumuri așa de lungi și faptul că n-am avut fericirea altora de a-l cunoaște pe Nichita ca om. Și iată-mă vrînd a-l cunoaște prin cineva care l-a cunoscut, prin cineva, îmi închipui, căruia greu trebuie să-i fie a respira fără cel care respiră.
Adam: Așa a început tot. Așa a început cu Nichita Stănescu. Numele lui a fost Hristos. El a fost Nichita Hristea Stănescu. Uită-te aici! (Scoate din diplomat revista „România mai mult decât un Gulag“, ianuarie 1990.) Ce poză nemaipomenită! În 1981, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu. „Uite ce am făcut aici! (Răsfoiește revista amintită și-mi arată, comentînd.) O nebunie nemaipomenită, poate nici nu ți-ar fi trecut prin cap. Nicolae Ceaușescu – Eminescu! La un moment dat, dictatorul începuse să creadă că el este Eminescu! Eu n-am venit la Centenarul Eminescu. Am refuzat. Ceaușescu a trimis un mesaj participanților și a spus o idioțenie fantastică: «Dacă azi ar fi fost Mihai Eminescu, el ar fi fost membru al partidului comunist». Ce să-ți mai spun de Nicu (Ceaușescu)! Ãsta umbla cu cărțile lui Nichita, risipite prin mașină. Spunea că Eminescul lui este Nichita, dar nu citise niciodată un poem. Prin 1982, Nichita a imprimat trei „cuvîntări“ împotriva lui Ceaușescu, pentru armată, pentru tinerii ofițeri. Trei variante: una blîndă, una moderată și una total severă. Înregistrarea a fost făcută într-un subsol. A vorbit atît de minunat, încît cei din jurul lui au plîns. Știi ce mi-a spus Nichita? Ei bine, mi-a spus: „Bătrîne, au început să creadă că e posibil, auzi, mă?!…“

F.S.: - Domnule Adam, v-am văzut la TV în primele zile ale Revoluției. Cum a fost?

Adam: Păi… în ianuarie am făcut un film de 24 de minute. Un documentar pe care l-a văzut și regizorul Ion Cărmăzan. Ei bine, prietenul nostru Cărmăzan a căzut pe gînduri în fața acestui film și mi-a spus că el iese din cadrul comun al documentarelor, că are în el eternitate. Dar… stai, stai, hai să luăm ziarul „Politica“ să vedem, ei ce zic (mergem la un chioșc de ziare aflat la cîțiva metri de noi, are ziarul și începe să traducă în românește). Ia auzi: „Filmul documentar al TV din Belgrad, Lecție din a muri este o viziune autentică a Revoluției române. Participant și martor la Revoluție, poetul iugoslav Adam Puslojiæ a fost primul străin care a apărut la Televiziunea Română Liberă. De ani de zile Puslojiæ avea contact cu societatea artistică din România, asistînd la momentele în care intelectualii, artiștii și scriitorii dezbăteau în ce fel pot contribui la lichidarea tiranicului regim ceaușist. Cînd pe postul iugoslav au apărut primele imagini ale Revoluției transmise în direct, cînd pe ecrane au apărut în lumea întreagă prietenii săi, actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu ca eroi ai revoluției, Adam Puslojiæ a plecat în România și a rămas acolo 7 zile. Reportajul lui este o mărturie despre cum a început revoluția, cum a fost salvată (să știi că au fost mai multe încercări de lovitură de stat în armată). În acest reportaj au fost folosite cele mai reușite materiale documentare pe care le-a filmat o echipă belgiană de televiziune. Pentru prima dată aceasta a prezentat miracolul de la Timișoara de pe 17 decembrie, falsa răpire a noii conduceri românești – 25 decembrie, filmarea fugii lui Ceaușescu din C.C. și altele. Scenariu: Adam Puslojiæ. Redactor: Tatiana Lenard. În ultima clipă sîntem amenințați din partea TV Belgrad că emisiunea Lecție din a muri nu va fi inclusă în programul din 20 august 1990 și se amînă“ etc., etc. …

F.S.: De ce credeți că nu se mai dă pe post?

A.P.: Cred că a intervenit cineva din România. Poate d-l Iliescu, care nu apare deloc; lumea ar zice: „Dar unde este Iliescu, șeful statului?“
Și Petre Roman care apare în film ca un spiker, montînd microfoanele lui Mircea Dinescu, Ion Caramitru. Amînarea acestei emisiuni este un lucru nou în Iugoslavia. O translatoare care a văzut filmul a zis că e nemaipomenit și că imediat va fi difuzat la TVR. Poate chiar ea a intervenit să nu ruleze. Nu este un semn bun. Au trecut atîtea luni!
Ascultă în traducerea lui Ion Flora un poem nemaipomenit. Se numește „Ultima întîlnire dintre Nichita și Vasko Popa al nostru“. Știi care a fost scena? Ultima întîlnire a fost penibilă. Eu nu l-am lăsat pe Nichita să-l deranjeze. Vasko trebuia să scrie cîteva fraze pentru o prefață la cartea lui Nichita, în traducerea mea, și, cînd i-am transmis rugămintea, mi-a zis: «Ce, ești nebun? Să mă apuc de așa ceva?»
- De ce, așa ceva; nu ți-e rușine Vasko? Să nu scrii tu cîteva fraze despre Nichita; nu mi-ai spus tu că e cel mai talentat poet din lume?
«E!!! dar asta a fost.»
- Bine, dar acum ce părere ai despre Nichita?
«Bun, bun…»
- Păi scrie asta: Nichita Stănesu este un poet bun. Atît.
Vasko s-a supărat fiindcă l-am deranjat la 11 seara. Toate astea l-au întristat rău pe Nichita. A doua zi, la tîrgul de carte (veneam din partea de sud, iar Vasko din nord) văd cum se apropie unul de altul. Nichita n-a observat și atunci, așa brusc, are loc o convorbire între ei pe care am înregistrat-o, am pus-o în poemul acesta și a ieșit ceva uluitor. A doua zi m-au sunat toți prietenii lui Vasko: «Ce i-ai făcut lui Vosk – ce i-ai făcut?» N-am vrut să-l public după moartea lui Nichita și de atunci e un blestem (Nu vrei să-l bată la mașină?). Intenționat am scris numele N. Stănescu și numele întreg al lui Vasko Popa, doar toată lumea știe cine e Nichita.

Al II-lea interviu cu Adam Puslojiæ, după șapte ani în aceeași lună, aceeași zi, aceeași oră





F.S: 1997, chiar în mijlocul Belgradului, și mijlocul Belgradului este Adam Puslojiæ, în premieră pentru Radio Alfa Pitești și nu numai. Adam Puslojiæ o să spună un poem, o să spună ce vrea domnia sa. Are libertate totală.
A.P.: (într-o română perfectă) Pentru că eu în general în ultimii zece ani cînd vorbesc normal spun poezie, acum, ca să spun un poem, eu voi spune lucruri simple de tot. Chiar, aș spune, opinii obișnuite și de fiecare zi. Dar dacă ai vreo întrebare, pentru că știu multe răspunsuri, trebuie să-mi pui întrebări grele.
F.S.: Bun, atunci o să vă pun cea mai grea întrebare. De fapt, dacă dumneavoastră v-ați întîlni pe stradă cu Adam Puslojiæ, ce întrebare i-ați pune? Așa, de-a lungul timpului, ce n-a făcut, ce n-a reușit să facă Adam Puslojiæ pînă acum și ar fi vrut el să facă?
A.P.: Aici am o mică corecție: nu pot să-l întreb așa ceva, pentru că în primul rînd nu este o întrebare grea, iar pentru că știu toate răspunsurile lui Adam Puslojiæ nu pot să-l întreb ceva ce știu și chiar și riscul este foarte, foarte mare pentru că acest individ, așa cum l-a alcătuit Dumnezeu prin maică-sa, este în stare să-ți dea cu cuvinte nepotrivite în cap, adică să spună și ceva neplăcut, murdar, barbar, uneori cu atât mai trist dacă spune adevăruri. Așa că mai bine să nu-l întreb pe acest individ nimica, în afară să-i spun „Bună ziua, Adam Puslojiæ!“
F.S: Ei! Bună ziua, Adam Puslojiæ! Adam Puslojiæ, în 1990, cînd m-ați primit aici și m-ați bucurat vreo trei zile de n-am să uit toată viața mea, erați, mi se părea că sînteți, mai liniștit. S-au schimbat vremurile și, de fapt, pînă la urmă, cine pe cine schimbă: omul schimbă vremea sau invers?
A.P.: (rîzînd) Nu, vremea schimbă omul, asta este probabil tragedia vieții noastre, pentru că (Adam Puslojiæ își potrivește vocea) acum 7 ani eu am avut 70 de ani mai puțin, iar tu 700 de ani mai puțin, așa că opiniile tale au fost în verde, iar amintirile mele acum sunt cu tot ce s-a întîmplat între timp, iar decembrie '89 de la București și din diferitele orașe din România prin care eu atunci am trecut și am trăit, la noi a durat cam cinci ani. Evi-dent, mulți tineri, în primul rînd tinerii au dispărut din viață, cel puțin 800 000 de oameni tineri au plecat în străinătate într-un autoexil, pentru că ei n-au plecat cu inima plină, ci cu inima goală și cu o tristețe de o viață întreagă, iar cel puțin un milion de oameni și-au schimbat casa natală, au rămas fără curtea în care ei au trăit atîta timp (în glasul lui Adam Puslojiæ se citește tristețea) și chiar au fost izgoniți din propria lor patrie. Unii se află aici în Belgrad, în orașele din Serbia, iar alții… Cred că unii au ajuns și prin România. Așa că, sigur, fiecare linie care s-a  știu eu  și-a făcut groapa în chipul meu, are mai multe înțelesuri și cel puțin conține amintiri foarte-foarte violente.
F.S. Am să vă rog să vă gîndiți la o strofă, la o poezie pentru oamenii minunați, pentru că, să știți, sînt oameni minunați în Pitești și în județul Argeș, chiar dacă se închid fabrici, chiar dacă pruncii lor vor începe școala cu bani mai puțini de acum, pentru că nu știu cum e în Serbia, dar în România știu că aveți prieteni mulți și sînteți cît de cît la curent.
A.P.: Așa la nevoie, chiar nici nu știam… iată, avem la îndemînă un poem de-al meu, intitulat „Casa lui Marin“ și este vorba de marele poet și prieten al nostru Marin Sorescu, care chiar în anul acela a împlinit cele șase decenii și noi l-am sărbătorit cu un volum întreg chiar intitulat „Casa lui Marin“ și apărut în valea Timocului la Negotin, în limba sîrbă și în limba română, și aici, din „Convorbiri literare“, o să-l citesc.
Casa lui Marin
Următorul vers din Marin Sorescu
Lumea vrea proză, și eu înaintez cu poezia
- Care-i casa lui Marin? Ați văzut pe undeva casa lui Marin?
- Nu, nu se poate, domnule. Noi n-avem așa ceva pe aici. Ar fi una, dar mai la vale, în satul de colo, de după satul nostru. Poate vreți să merg și eu cu voi să căutăm acolo, așa cum spuneam. Poate chiar găsim noi una. Poate, dar n-aș crede…
Și astfel, tot mergînd din sat în sat, din oraș în oraș, dintr-un ținut în alt ținut, dintr-o țară în altă țară, dintr-o lume în altă lume, dintr-un univers în alt univers, ajunseserăm de partea cealaltă, acolo. Azi așa, mîine așa… Așa o viață, așa o moarte, iar de ajuns, n-ajunserăm la ea, la casa lui Marin. Casa lui Marin – așa spun oamenii – există, dar mai la deal, undeva mai la vale, acolo departe, undeva în spatele a ceea ce poate fi văzut de fapt. Ea este acolo.
Negotin, 19 ianuarie 1996

F.S.: 22 august 1997 alături de marele scriitor și marele prieten al nostru. Noi suntem frații mai mici de fapt ai lui Adam, pentru că fratele egal al lui Adam ne-a petrecut cu ani în urmă. Ce anume vrei să mai spui, Adam, piteștenilor? Eu pun accentul pe piteșteni pentru că materialul acolo o să ajungă și oamenii se vor bucura tare să-l audă pe Adam Puslojiæ.
A.P.: Ai grijă ce faci pe drum, prin ce lume vitregă sau blîndă mai treci tu!
F.S.: Ce putem face ca să fie lumea mai bună, domnule Adam? Dacă stă în putința noastră acest lucru…
A.P.: (oftează) Da… Sigur, o mică parte depinde de noi, iar greutatea cerească este pe experiența dumnezeiască și care nu ne aparține, evident, nici ca o calitate, nici ca pedeapsă. Ceea ce depinde de noi, de oameni, este să fim cît mai suportabili în lume. În ce sens? Suportabili ca prieteni, suportabili ca oameni care nu au multe idei insuportabile. Să izgonim violența din sufletul nostru, să ne limpezim la suflet și cu atît mai mult să avem grijă de fiecare secundă din viața noastră, pentru că această secundă este împărțită cu lumea întreagă.
F.S.: Domnule Adam Puslojiæ, bănuiesc că știți, dar dacă nu știți vă spun eu: un oraș sîrbesc, este vorba despre Kragujevac, este înfrățit cu orașul Pitești. Ce crede poetul Adam Puslojiæ că am putea face împreună pentru Pitești? Haideți să facem ceva nou, să se bucure lumea!
A.P.: În cursul anilor au fost probabil mai multe vizite și în Pitești și în Kragujevac, din toate domeniile spirituale, culturale, economice, avînd în vedere că și la Kragujevac este o mare uzină de mașini și la Pitești cum a fost cu Dacia și așa mai departe… Dar, iată, este un prim pas care de fapt ne obligă în continuare să facem și noi eforturi esențiale. Propun domnului primar al Piteștiului, domnului Tudor Pendiuc, să facem un efort comun și să legăm un nou nod solemn, luminos, între cele două popoare și cele două state, adică să facem ceea ce se poate face, ceea ce este real. Din partea scriitorilor, din partea artiștilor din Belgrad și din Serbia și din Kragujevac avem posibilitatea să facem o vizită la Pitești, să venim cu două-trei mașini.



Ultima scrisoare, prima „tăcere“*

Pitești, 18 ianuarie 2000, spre seară

Neiculiță, dragul nostru frate mai mare –
Adam Puslojiæ,

cer iertare că mare supărare ți-am făcut, dar cine oare – înger bătrîn – ar putea învăța să se supere pe încă ucenicul cioplitor la temelia cuvintelor?
Neiculiță Adame! Numai dumneata mi-arătași „unde-i casa lui Marin“. Numai dumneata îmi povestiși despre cearta lui Nichita cu Vasko. Numai dumneata mi-arătași, deschizîndu-ți inima, ce înseamnă să fii călător pe bicicleta pe care ar fi încăput Belgradul în cinci prieteni.
Nene Adame! Pitești-ul a rămas încă pe harta patriei ce-ți este dragă. Ce mai face Sîrba Ignatovic? Dar Miodrag? Pe aici, pe la noi, lumea pământește în umbra unor maștere păsări. Teoria fizicianului Hâncu a cutremurat. S-a stins și Ion Rațiu. Dar viața merge fără milă înainte.
Neică! În cîteva săptămîni una dintre cele mai prestigioase edituri din România, „Paralela 45“, mi-a dat girul de a-mi publica o carte de reportaje – se pare prima de acest fel – carte ce însumează toate articolele publicate vizînd corespondențele mele transmise în perioada blestematului război din Iugoslavia.
Un alt capitol al acestei cărți de reportaje face referiri la mineriadele la care Dumnezeu a vrut să fiu martor.
Tot aici sunt inserate puținele, dar prețioasele interviuri pe care am avut sfîntul noroc să ți le iau de-a lungul vremii.
Rugămintea mea de suflet, de suflet, de suflet este ca dumneata să uiți despre cearta  motivată de altfel – pe care ți-am pricinuit-o, și să-mi trimiți prin fax o pagină-două, în care omul și poetul Adam Puslojiæ să înșiruiască părerile și, eventual, concluziile la care ați ajuns. Aveți libertate totală să abordați acest subiect (părerile și concluziile despre ce a însemnat războiul din Iugoslavia, despre ce a semnificat în acest timp frăția sîrbo-română).
Cartea se numește „Linia întîi” și va apărea într-un tiraj de 1500 de exemplare, ediție de lux. În urmă cu cîteva zile primarul Piteștiului, Tudor Pendiuc, mi-a spus că a dat sfoară-n țară și că la lansare vor fi prezenți și oameni ai Ministerului de Externe.
Te-aș ruga, neiculiță Adame, să-ți lași inima slobodă, să mai pui un semn pe drumul pe care…

Cu frățească dragoste,
Florian Silișteanu



Interviu cu Mihai Vasiloviæ
„Un kilogram de carne – atît face un român“



F.S.: Bună seara, piteșteni, bună seara Radio Pitești! Florian Silișteanu vă transmite din Kladovo, din Iugoslavia. Este ora 22.45, 21 august 1997, mă aflu la primul popas mai lung din expediția pe bicicletă “The Future is Ours”. Cel cu care vom vorbi este prietenul și poetul Mihai Vasiloviæ din Serbia. Tînărul poet iugoslav s-a născut în anul 1959, în orașul Kladovo. Poezia sa este marcată de un vibrant, tineresc patos al angajării în numele marilor idealuri ale lumii contemporane; el cîntă foarte mult dragostea, pacea, lucruri care constituie motive poetice aproape obsedante în poezia lui. S-a remarcat mai ales prin simplitate, prin prospețime și sinceritatea rostirii literare. Mihai Vasiloviæ, îți mulțumim că ești invitatul Radio- televiziunii Alfa Pitești; trebuie să spunem că în jurul nostru sunt aproape o sută de kladoveni care, după o zi de trudă, poposesc în centrul orașului la o bere și la discuție. Știu că ai publicat în cele mai mari reviste literare din Serbia, dar și din România. Spune tu, cam pe unde ai scris?
M.V.: Dacă-mi pot aminti știu că poezia mea e tradusă în românește în reviste literare: “Ramuri”, “Tribuna”, “Orizont”, ar mai fi vreo cîteva, în total cinci-șase.
F.S.: M-a surprins plăcut cînd am găsit la tine în bibliotecă o carte a unui poet piteștean. Cum ai ajuns în posesia ei? Este vorba despre Aurel Sibiceanu.
M.V.: … banda este întreruptă… unde am plecat cu prietenii mei poeți români. Nu știu dacă ați auzit de Romică Cojocaru, poet cunoscut din orașul Turnu Severin.
F.S.: Mihai, spune-ne, te rog, cum decurge viața literară aici la Kladovo, în Serbia. Mai precis vorbește-ne despre cărțile care se mai tipăresc pe aici. Poate să-și mai cumpere sîrbul o carte?

M.V.: Vreau să vă spun că e cam greu acum. Cea mai ieftină carte pe care și-o poate permite un muncitor costă 15 DM. Cultura aici în Serbia… Nu oricine își poate cumpăra o carte mai cunoscută, a unui poet mai mare. Nu poate da 150-200 de dinari. Vă dați seama că o carte bună este aproape inaccesibilă unui muncitor sîrb.
F.S.: Cam cît înseamnă 300 de dinari în mărci?
M.V.: Trei sute de dinari înseamnă aproape 70 de mărci.
F.S.: Deci, am înțeles de la tine că o carte costă cel puțin 15 mărci.
M.V.: Da. Mai puțin de 15 mărci sunt cărți mai puțin publicate.
F.S.: Mihai Vasiloviæ, tu ești de profesie inginer auto. Să știi că în Pitești, pe lîngă scriitori și artiști, mai sunt și oameni care muncesc în fabrici, intelectuali. Spune-mi cum se descurcă omul Mihai Vasiloviæ, cum muncește el? În principal, dacă tu ești mulțumit de ceea ce faci.
M.V.: Salariul meu ca inginer este de aproximativ 1500 de dinari, asta însemnînd cam 400 de mărci. Sîntem puțini cei care avem un asemenea salariu, salariul mediu fiind între 300 și 500 de dinari. E foarte greu ca un muncitor să-și țină familia cu un asemenea salariu. Foarte greu și din cauza asta din zi în zi cultura cade la pămînt, cade pentru că nimeni nu se mai gîndește la asta. Noi am avut și războiul, al treilea, nimeni nu se mai gîndește la cultură. Tot omul se gîndește cum să trăiască de azi pe mîine.
F.S.: Cade cultura, dar nu se dărîmă, Mihai Vasiloviæ. Nu se dărîmă pentru că tu – și probabil alții ca tine – (trebuie să spunem că ești secretarul literar al unui club literar de aici din Kladovo) faceți cultură fără bani. Cînd vă întîlniți și ce faceți în cadrul acestui club?
M.V.: Uite, noi scriitorii din orașul ăsta sîntem ca și cei din alte orașe. Omul care iubește poezia, care iubește cartea, care vrea să scrie, care vrea să citească, acela nu se uită cît costă o carte. Acela trăiește pentru carte. Vreau să spun că sîntem foarte puțini. Clubul acesta din oraș are 560 de membri cu vîrsta între 12 și 70 de ani. Nu pot spune că toți scriu. Suntem însă vreo 30-40 de inși care în fiecare miercuri ne adunăm de la opt seara și




rămînem. Toți cei care scriu azi, mîine, aduc ce au scris. Stăm toți la o masă, citim, care face poezie, care proză…
F.S.: Mihai Vasiloviæ, să trecem de la poezie și la lucrurile coti-diene. Tu mi-ai arătat zilele trecute orașul și mi-ai povestit că aici vin foarte mulți români să muncească. Cum decurg lucrurile privind acest aspect?
M.V.: Vă dați seama… Din cîte pot să văd și să citesc din ziare, reviste, de la radio – putem prinde radio Turnu Severin, Herculane și Orșova – de la televiziunea națională română, și în România ca și în Iugoslavia este inflație. Mulți muncitori rămîn fără serviciu, multe fabrici sînt închise și chiar dacă aici în Iugoslavia salariul este mic, uite că vin români care lucrează de la ora șase dimineața pînă la opt-nouă seara pe 10 mărci. 10 mărci sunt în vremurile astea cam 35 de dinari. Vă dați seama, în zece zile, 350 de dinari, cam salariul unui muncitor pe o lună.
F.S.: Cît costă un kilogram de carne la voi?
M.V.: Un kilogram de carne? De la 25 de dinari în sus, după calitate.
F.S.: Deci românul muncește pentru aproximativ un kilogram de carne…
M.V.: Pe zi. Da, normal că un sîrb preferă să stea degeaba decît să facă lucrul pe care un român îl face pe 10 mărci (35 de dinari). Dacă stă în fabrică, lucrează-nu lucrează, el ia 300-500 de dinari chiar și stînd degeaba.






Capitolul IV

O EXPEDIÞIE RATATÃ
- din jurnalul unui biciclist -

De la Pitești la Washington, pe bicicletă




I

Totul a început într-o noapte. Era într-o luni spre marți, adică în noaptea de șapte spre opt. Trecuse cu puțin de ora trei. Mă învîrteam prin casă, în liniște, ca să nu-mi trezesc puștanii. Trăgeam dintr-un chiștoc de Carpați, încercînd să ies într-un fel din starea de lehamite, acea stare care-l încearcă nu de puține ori pe om. Nu înțelegeam și nu înțeleg nici acum multe lucruri. Am debutat cu versuri prin 1987. Premii, chestii, socoteli. Din '90 soarta mi-a zis: “Bă, pe tine maică-ta te-a făcut ziarist. Am luat de bun îndemnul sinelui, și, spre disperarea multora, mai tîrziu aveam să demonstrez că sînt dat dracu' de talentat, că am verb, cum se spune. Interesant pentru matale, cititorule, mi se pare a fi să-ți pun pe tapet relele pe care le-am purces, că de bine e sătulă lumea, anumite situațiuni mărunte care, mai tîrziu, vă vor lămuri în multe privințe. Recunosc că am fost ucenic la mai multe publicații, televiziuni și alte scheme, ultimii doi ani slujind, zic eu, onorabil Curierul zilei, perioadă de care mă leagă multe lucruri plăcute, dar și răsfățul la care am fost supus m-a împins de multe ori să mai fac și boacăne. Dar vorba dlui Smeoreanu, atunci cînd îi eram simpatic: „Bă, Sile, tu dacă nu erai, ar fi trebuit să fii inventat“. Vremuri mișto, ce să mai… Ei, tot în noaptea cu pricina îmi trecură prin minte scene decupate din documentările mele nocturne, spre disperarea multor cîrciumari, care documentări se puteau citi a doua zi în rubricuța mea „Rondul de noapte“ din Curierul, de cele mai multe ori, bieții patroni ori tipi din lumea interlopă ajungînd să mă înjure de mama focului. Păstrez și acum casete audio pe banda cărora mulți inși cu funcții din urbe și-au depănat bucuriile sau necazurile, au bîrfit ori au înjurat. Bașca, dacă mi-aduc aminte, am și ceva poze. Știu un editorialist român, bine cotat, care într-o noapte, prin „Muntenia“, a pus niște șmecheri, băieți mișto, de altfel, să-mi treacă șișul pe la grumaz. Și asta de ce credeți? Pentru că o puștoaică n-a vrut să plece cu el, ci cu mine. Am fost pus în situații în care mi-am pierdut prieteni vechi, deoarece eram convins că alții sunt modele de cinste și corectitudine. M-am înșelat de cele mai multe ori. Am primit șpăgi pentru tăcere, am fost mituit și-am mințit la rîndul meu. Meseria de ziarist este, așa cum au spus-o și alții, cea mai frumoasă din lume. Din păcate, însă, fiecare ziar își are politica lui, interesele sale și atunci cititorul, dragul de el, este pus de cele mai multe ori în situația de a nu ști în cine să mai aibă încredere. Nu încerc și nici nu pot să-l lămuresc eu. Ba, mai mult, de cînd cu NATO, mulți politicieni, și nu numai, au impresia că soarta noastră, a românilor, umblă cu ceasul la mînă. Ce m-am gîndit eu în noaptea de care v-am pomenit? Ce-ar fi să-mi asum un risc, să fac un pariu cu mine, să mă prefac că nu mă interesează oamenii, care, mai nou, respiră prin țipătul metalic al știrilor de ultimă oră. Așa a apărut ideea acestei expediții care va străbate România, Ungaria, Austria, Elveția, Franța, Spania, Portugalia, din Lisabona cu avionul, pînă în America la căsuța lui nea Bill Clinton, traseul fiind parcurs cu bicicleta. Știrea s-a răspîndit cu repeziciune, presa centrală și locală avînd grijă să confirme intenția mea. Mi se pare extraordinar să aflu, și să vă informez mai apoi despre ce gîndesc oamenii simpli despre România, cum trăiesc ei, ce obiceiuri mai păstrează diaspora românească. De menționat că în toată această întreprindere a mea m-am ținut departe de conotațiile politice. Luînd în serios toată treaba, aveam să descopăr că de la zi la zi întîlnesc o seamă de oameni pe care nu i-a luat încă valul banilor, chiar dacă îi au, păstrînd în continuare temelia bunului-simț, omenia. Dar, vorba ceea, sînt oameni și oameni.

Ștefan Hrușcă… mai departe

Important totuși este cine are curajul să arunce primul cu piatra. În fine, pe 10 iulie, mă îndreptam spre un cotidian național, de la care am și obținut de altfel o acreditare pentru a transmite în exclusivitate știri și reportaje din expediție. Înainte de ajunge însă acolo, m-am întîlnit pe Victoriei cu Ștefan Hrușcă: „Faină idee cu expediția, Florine, uite adresa mea, poate ajungi prin Ontario“. La fel de încurajatoare a fost întîlnirea și cu milionarul de la miezul nopții, dl. Marius Tucă, și cu mulți alții. La cîteva zile aveam deja scoase din calculator scrisorile de intenție pentru sponsori, oficialitățile locale și naționale. Se cuvine să dau la iveală cîteva dintre numele unor persoane care m-au ajutat de altfel întotdeauna. Nici nu știu cu cine să încep.
Ei bine, d-na doctor Nina Vlăsceanu și soțul ei Gabi, șef de marketing la Novatex, dl. inginer dr. Constantin Stroe de la Dacia, dl. primar Tudor Pendiuc, Ion Mihăilescu, șeful Consiliului Județean, dl. director de la Arpechim, Mihai Georgescu, Camera de Comerț Argeș, Radioteleviziunea Pitești, bineînțeles Fabrica de biciclete TOHAN, dl Negru și doamna Emilia Mîrza, dl. director Lucian Nițu de la Uzina Dacia. În urmă cu cîteva zile, cu sprijinul d-lui Eftime de la Radio, reușind chiar să discut cu ministrul Trasporturilor, dl Traian Băsescu, am profitat de buna sa dispoziție și i-am cerut și eu un vapor. A zîmbit și mi-a promis că mă sprijină să trec oceanul într-un avion. Bancorex-ului și Bankcoop-ului iarăși mulțumiri, chiar și d-lui Văsîi , căruia i s-au terminat fondurile de sponsorizare. Și Bodescom a fost bine-voitor, ca să nu mai spun de Jurnalul de Argeș, care m-a onorat cu găzduirea sediului acestei expediții. Una peste alta, mai sunt cîteva zile pînă la plecare. Tovarășii mei de drum  bicicleta, reportofonul și casetele, celularul și camera video  sunt gata pentru a vă aduce în rîndurile acestui ziar evenimentele care se-ntîmplă în lume.




II
Pariul și mama lui

Veștile bune din ultima săptămînă, referitoare la pregătirile pe care încă le mai fac pentru „a decola“, încep să se contureze din ce în ce mai clar. Domnul primar Tudor Pendiuc, m-a prezentat săptămîna trecută fraților noștri sîrbi de la Kragujevac, ocazie cu care le-a comunicat popasul pe care-l voi face acolo. Numai bine, mai ales că, la numai cîțiva kilometri, adică în Belgrad, voi bate la ușa lui Adam Puslojiæ, marele prieten al lui Nichita, pe care am avut ocazia să-l cunosc prin 1990, la el acasă, întîlnire în urma căreia am realizat cel mai grozav interviu al meu. Nu mai spun că azi dimineață am luat legătura cu senatorul Octavian Știreanu, pentru a-mi mijloci, cu sprijinul ministrului de externe, Adrian Severin (contactat și de dl. deputat de Argeș, Ion Cîrstoiu), obținerea vizelor. Ca o paranteză, trebuie să spun că nu facem altceva decît să trăim din consecințe – m-am trezit deunăzi că Arpechim-ul a început, spun unii, s-o ducă mai greu. Eu nu cred, managerul Georgescu știe ce face. Rușine să-mi fie, da'-mi vine să-i spun lu' mama (care acuma este în spital): „Bine, mamă, eu unul n-am tras în popor și nici n-am amestecat semințele; m-am dat gospodar cît am putut, am scris cîteva pagini la o carte, am necinstit din cînd în cînd femeia, ca mai apoi s-o pot numi aripă, și atunci trebuie să mă împiedic?“ În fine, mă văd obligat să amîn plecarea pentru 17 august, zi în care îmi iau zborul, indiferent de vremea de dinafară ori înăuntrul voii Domnului. Oricum, în oraș nu mai vine nimeni, aceiași argeșeni, aceiași vîlceni, aceleași secretare. Redactorul șef de la Jurnalul de Argeș, dl Gabriel Grigore – să-i dea Dumnezeu sănătate  m-a rugat să trec la chestii mai serioase, adică să vă dezvălui, dumneavoastră cititorilor, cît mai multe amănunte despre această expediție intitulată, așa cum am scris și în primul episod, „VIITORUL ESTE AL NOSTRU“.
(În momentul în care redactez acest material, prietenul meu, ziaristul și prozatorul Augustin Doman, întocmește o listă neagră cu personalitățile urbei… monșericul sătul de atîta binefacere de mamă al unora din fruntea urbei s-a hotărît: voi fi un dur. Dar iată lista: Mobuto Sese Co, Florea Costache, Aurel Tudorache, Emil Pîrvu și alții). În fine, iată și traseul pe care-l voi străbate, pe bicicleta oferită de TOHAN. Așadar, voi parcurge aproximativ zece mii de kilometri. Plecarea se va face de la Pitești – inițial, era vorba de București. Pe teritoriul românesc, în cazul în care aleg varianta Iugoslavia-Croația-Slovenia-Italia-Franța-Spania-Portugalia, traseul va străbate Piteștiul, Slatina, Craiova, Strehaia, Turnu Severin. Pe urmă, teritoriul sîrbesc, Kladova, Negotin etc. totalul localităților însumează, pînă la Lisabona, 58 de orașe mari. Estimativ, traseul ar trebui să se deruleze în aproximativ 80 de zile, timp în care voi transmite știri și reportaje postului de radio și televiziune Alfa Pitești, Antenei 1 București, Jurnalului Național și, bineînțeles, Jurnalului de Argeș. Oceanul Atlantic va fi traversat cu avionul. Cele peste o sută de adrese pe care le am îmi vor permite ca, pe parcursul expediției, să poposesc pentru a mă informa, scopul fiind acela de a oferi consumatorilor de presă știri și reportaje. Luînd pulsul realității la fața locului, vreau să realizez o comparație între nivelul de trai al României și al celorlalte țări, să descopăr ce gîndesc oamenii simpli, care sunt părerile lor în privința aderării României la NATO și nu numai. Cum am mai spus și în episodul trecut, această expediție se va finaliza într-o carte de reportaj, care se va numi probabil „Pe urmele unei dezamăgiri“. Și pentru că tot am amintit de materialul din numărul trecut… În urma apariției acestuia, telefoanele au zbîrnîit în draci. Lumea a început să parieze mai ceva decît la cursele de cai. Stați liniștiți, bibicilor! Calculele privind cheltuielile expediției spun că mi-ar trebui vreo 30 de milioane. Pînă acum am strîns vreo cîteva. Orice s-ar întîmpla, această expediție se va întîmpla! De ce? Pentru că sînt un tip deștept, Dumnezeu mă iubește, dar mai ales pentru că am făcut un pariu cu mine că-n lumea asta se poate trăi și fără șmecheri, grandomani…
FC Argeș i-a căpăcit pe rapidiști. În rest, cîinii vagabonzi, elegant hăituiți, cer învoiri și permisii hingherilor, despre această chestiune de haită prefectul neștiind nimic. Felinarul din stradă, gîrbovit de nesomn, pregătește ziarul lui Grig pentru săptămîna ce vine. Ca un făcut, încă mai zornăie niște bănuți în sacul expediției. Au fost oferiți de dl. Daniel Otobîcu, managerul SC Complex Intim DO Mioveni: „Îmi place ceea ce vrei să faci, este extraordinar“. …'trăiești boierule! Nici jupîn Fulga de la PECO Argeș nu s-a lăsat mai prejos și a mărit „cifra octanică“ a expediției cu încă un milion. “Ceasul rău, pisica rea!“ S-a „fumat“ și cea de-a doua ediție a Carnavalului Tinereții. Bravos, copii! Să știe boborul că piteștenii știu să facă de toate… din cele bune. Printre altele, Laurențiu Cazan, nimeni altul decît binecunoscutul interpret și compozitor de muzică pop, m-a onorat, într-o discuție de aproape o oră, cu sfaturi de prieten mai mare, concluzionînd că Cel de Sus îmi va sta în preajmă, adică totul va merge bine. Așa să fie! Și încă ceva… Oameni buni, să fim mai buni!
Pitești, 11 august 1997


III
Fițuica din care afli

Măreț cititor al Jurnalului de Argeș, facă-se voia ta și mai zăbovește o țîră asupra celor înșiruite aci. Ceasul arată că sîntem încă în noaptea de sîmbătă spre duminică, adică peste cîteva ore, la 10.30, în fața „Casei Cărții“, prietenii și neprietenii vor fi martorii plecării mele în expediție. Se cuvine așadar să vă povestesc ce s-a mai întîmplat în ajunul acestei plecări. Am avut surpriza să plătesc tribut și eu unei situații binecunoscute nouă, românilor. Despre ce este vorba? Mulți mi-au promis, puțini m-au ajutat. Dar cum numitorul comun al semenilor noștri se numește și Babilon, alta fuse chestiunea. Scurtînd discuția, iată numele celor care au vorbit și au promis mai puțin, dar care au ținut să mă ajute, și chiar au făcut-o. Așadar, Camera de Comerț și Industrie Argeș – 500.000 lei, Subansamble Auto – 700.000 lei, Peco Argeș – 1.000.000 lei și Daniel Otobâcu din Mioveni – 500.000 lei, un total de 2.700.000 lei. Scăzînd cîteva cheltuieli, cortul, agenda electronică, accesoriile pentru bicicletă, au mai rămas, transformați în valută, 121 dolari. Cu atît plec la drum să-l întîlnesc pe Bill Clinton. Asta e! Ce-o mai fi, om vedea!
Pe 15 august, de Sfînta Maria, am dat, în decurs de o oră, două interviuri: primul pentru Radio România Actualități, discuția avînd loc chiar în biroul d-lui Mircea Pally, căruia îi mulțumesc, și cel de-al doilea la Radio Televiziunea Alfa Pitești, intervievat fiind de Mihai Feraru, căruia, la fel, îi mulțumesc. Acușica țineți-vă bine! Faxurile pentru ambasade, intervențiile făcute nu se conturară într-un final. Nici că că, nici că că, așa că nu disperai și nu luai în seamă importanța vizelor. Păi, adică cum: frații noștri de peste ocean n-au nevoie de vize, occidentalii noștri nici ei. Și-atunci noi, românii, de ce-am avea nevoie? Am dreptate ori ba? Atîta vreme cît un om muncește, își respectă semenii, adică nu e extraterestru, zic eu  nu văd care ar fi problema. Eu cred că vremea de patrie a apus. Vreau să vă spun că uneori trebuie să iei loc de piatră, să vezi în fiecare dimineață cum lucrarea se face, ca și cînd fiecare dimineață ar fi o nouă patrie. De șapte strigăte încoace, răul din noi s-a înfipt și mai mult în gîtlejul pămîntului. Tocmai atunci cînd îți este mai bine, vine poștașul și-ți dă o scrisoare. Deschizi plicul și înăuntru găsești o fițuică din care afli că tu, în timp ce alții apărau un ciolan de puricii șefilor, ai uitat să plătești impozitul pe viață. Vreme frumoasă, patrie în haine de lemn. Aș vrea să mai fac o declarație și sper ca prietenii mei de la Jurnalul să nu mă cenzureze. Nu mă interesează ce s-a spus ori se va spune despre președinta ziarului Curierului zilei, d-na Marilena Barață. Eu o consider un om bun și-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.
Pînă săptămîna viitoare, cînd, probabil, voi transmite din Turnu Severin, s-auzim numai de bine!
P.S. 1 – Așadar, pe 17 august, colegul nostru Florin Silișteanu și-a luat inima în dinți și norocul în buzunar și a plecat într-o expediție inedită, pe bicicletă, avînd ca punct terminus capitala Statelor Unite, Washington. „Jurnalul“ va continua să-i publice corespondențele transmise din diferite puncte ale globului. Florin lasă acasă doi băieți și o nevastă superbă, o carte de poezii încă netipărită, o tranziție tot mai insuportabilă , o mulțime de prieteni și neprieteni. Noi îi dorim să-și realizeze visul: acela de a da mîna cu Bill Clinton. Baftă și drum bun!
P.S. 2 – Am primit, între timp, primul fax de la ciclo-reporterul nostru, în care ne informează că a ajuns la Craiova, unde s-a întîlnit cu bardul Tudor Gheorghe, care i-a urat  cităm  „drum bun în temerara dumitale încercare!“, continuînd: „Salută-i din partea mea pe toți prietenii pe care-i vei întîlni. Primul e Adam Puslojiæ“. Probabil că, la această oră, Florin Silișteanu a trecut deja de Turnu Severin.



IV
Din cele 35 de kile ale rucsacului meu,
7 cîntăresc pliantele d-lui Pendiuc


17 august, cu cîteva sute de metri mai sus de Hanul Cerbu

Cît p-aci să dau onorul chibiților care au pariat cota (adică pînă unde rezist): hanul de la Cerbu. Am cheltuit primii 20 de mii de lei pe… apă minerală. Nu știu cît era ceasul cînd am plecat de la Casa Cărții. M-au petrecut cei mai dragi sufletului meu: puștii mei, Codruț și Lucian, soția mea, Elena, tatăl meu, Vali Stoian, Gabriel Vlăsceanu, care avea să-mi ofere încă o surpriză. Fraților, familia Vlăsceanu mi-a oferit salariul lor – o sută de mărci! Mulțumesc tuturor pentru că m-au încurajat la plecare, pentru încrederea care mi-au acordat-o. Mulțumesc lu' tanti Mirițoiu și lui nenea Grigu, Mioarei Sibiceanu, Radio-Televiziunii Alfa Pitești – d-lui Eftime  și lui Val Nicolau de la Argeșul. Mulțumesc mamei mele, care m-a sunat din spital, rugîndu-mă printre lacrimi să am grijă de mine.

17 august, ora 20, Slatina

Un amic al meu de la Antena 1 Pitești are o vorbă atunci cînd e disperat: „Băga-mi-aș paru-n inimă!“ Ei bine, ceva în sensul ăsta am spus și eu cînd am intrat în Slatina. Recunosc că nu mă așteptam să fie așa greu. Am înnoptat la hotelul „Parc“. Vă sfătuiesc să-l ocoliți! Mi-au luat 140 de miare. Aiurea reduceri pentru ziariști, aiurea condiții… Sanchi! Păi, dom' Ciobotoiu, directorul de la „Muntenia“, ar trebui pus șef peste toată rețeaua hotelieră din Slatina, să vină puțoii ăștia să-l spele pe picioare ca să-i învețe ce înseamnă turism.

18 august, Slatina

M-am trezit pe la 10,30 în zgomotul unor lovituri de ciocan în pereții camerei 704. Bă, nenică, vă jur că ăia puneau faianță… pe nervii mei. Am tulit-o repede spre Craiova. M-am oprit la Balș s-o alimentez pe tovarășa mea de drum fabricată la Tohan: i-am făcut o intravenoasă cu vreo două kile de „Biborțeni“. Am mai strîns ceva șuruburi și… la drum! E greu al dracului la deal. Putoarea asta mică de bicicletă nu pedalează singură: „Bă, ăsta e francez… - Nu, bă, e american! Tu nu vezi că scrie PECO pe portbagaj?!“. În fine, îi zic unuia ceva în maghiară. Se uită strîmb la mine și zice: „Ce v-am zis eu, mă, că e francez!…“

18 august, Craiova

Cei 54 de kilometri din Slatina pînă la Craiova i-am făcut în 7 ore. În Craiova m-am proptit chiar la Teatrul Național. Fix la 15,30 a apărut pe alee neiculița Tudor Gheorghe. Lumea se uită cînd la el, cînd la bagajele mele. Îi spun că mă duc la Adam Poslojiæ, la Belgrad, și că vreau să-i duc un mesaj. M-a invitat în teatru. L-am așteptat vreo 40 de minute. Intrase direct pe scenă, repeta cu Mișu Fotino și alți artiști la o nouă variantă a „Scrisorii pierdute“. “Hai să-ți arăt ceva“, îmi zice. Scoate dintr-o husă un aparat foto, numai butoane. „Ã, ce zici?“ M-am uitat lung la bazaconie… Deodată îl plimbă prin fața noastră. Pe un ecran ne apar meclele. Am mai stat un pic la șuetă, mi-a dat, mi-a dat numărul de telefon de acasă și mi-a scris cîteva rînduri în jurnal (chiar pe pagina unde a scris și dom' primar Tudor Pendiuc).
Ora 22. În fine, „Hanul Doctorului“. L-am găsit. Negociez cu blondina, baroneasa Vera, Peștoaică în zodie, și mă cazez. Plus niște mîncare.
După numărul cîinilor pe care i-am întîlnit pe traseu, cu siguranță că bietul meu cort n-o să mîngîie iarba. Ceasul arată 0,30. Adică suntem deja în data de 19 august, tot la Craiova, zi în care voi merge la fabrica TOFAN pentru a-mi confecționa un portbagaj. Nu de alta, dar rucsacul pe care-l duc în spate are vreo 35 de kile, dintre care vreo 7 cîntăresc numai pliantele oferite de dom' primar Pendiuc. Salutări tuturor! Silișteanu merge mai departe!

P.S. Expediționarul nostru a ajuns, între timp, la Belgrad.

Turnu Severin

Pe 19 august, spre seară, ajungeam în Severin. Îl caut pe amicul Ion Conac, merg la televiziune, dau interviuri. Sînt obosit. Afară nu e nici cald, nici frig. Lumea trece pe lîngă mine. Se oprește, se uită chiorîș. Cîțiva cerșetori îmi cer valută. Plec oarecum trist spre podul cel mare, spre a păși într-o lume dragă mie, Serbia. Coadă mare la vamă. Mi se spune, de câțiva mușterii care au înșirat pe o lungă distanță sacoșe cu tigăi și alte acareturi, mi se spune că n-am voie să trec cu bițiclul pe pod. Trec pe lîngă tiruri, autocare și mașini mici. „N-ai voie, nene, cu bicicleta. Or să te întoarcă!“ Nu-i bag în seamă. „Ãsta nu înțelege românește, lăsați-l dracului.“ În fine, parchez lîngă un coș de gunoi. La un moment dat vine un vameș. Îi dau actele, se întoarce după 5 minute o cucoană. Are pașaportul meu în mână. „S-aveți drum bun, domnu' Silișteanu!“ Îmi fac în gînd o cruce. Pe pașaport nu scrie Silișteanu, ci Florian Stoian. Mă uit lung la doamna durdulie. Dau cu săru'mîna, încalec și încep să pedalez. Încetul cu încetul România se pierde în spatele meu. Întorc capul. Îi văd pe cei care îmi spuneau chestia cu bicicleta și podul . Le dau cu tifla. În cinci minute eram în vama sârbă. Sînt întrebat unde merg, le spun că habar n-am. Undeva spre America, dar mai întîi voi trece pe la niște scriitori sîrbi.

KLADOVO, apoi Belgrad și alte orașe… România

O expediție ratată. Banii, întotdeauna banii! În Kladovo am poposit la un han pe malul Dunării. Am mîncat un pește prins special pentru mine. M-a costat, ce-i drept, 25 de mărci, dar… L-am vizitat mai apoi pe poetul Mihai Vasiloviæ cu care am realizat un interviu pe care l-ați putut citi în paginile de la capitolul „Suflarea în piatră“. Am cunoscut în cele cîteva zile de pedalat și mers cu mașina oameni extraordinari. Þin minte că într-o seară mai aveam vreo 50 de mărci, am poposit lîngă o autogară prin… , nu mai țin minte cum se numește orașul. Doream să aflu cînd prind un autobuz spre Belgrad. Mi se spune de un ins că… iutro rano, adică mîine dimineață. Ca să-i mulțumesc omului duc mîna la rucsac și scot din pliantele primite de la Tudor Pendiuc. Sîrbul îmi mulțumește. Bag de seamă că lîngă el se mai află cineva. Fac drum întors la bicicletă și mai scot din rucsac niște calendare și vederi. I le dau și celuilalt. Nu bănuiam că gestul meu îmi va aduce o surpriză. Insul era șeful unui restaurant din preajmă. Rupea ceva românește. Eu mai înțelegeam sîrbește și, uite așa, puțină engleză, puțină italiană, înjghebăm un fel de esperanto. Urmează o noapte de mers la cârciumi, de povești despre viață, despre familie, despre țară. A lui și a mea, a mea și a lui. Am ajuns și la Belgrad. În aceeași zi, la aceeași oră, ca în urmă cu șapte ani, eram la Uniunea Scriitorilor alături de Adam Puslojiæ. Alături de Srba Ignatovici, și alți oameni minunați. Am înnoptat de două ori la un distins scriitor, redactor la Radio Belgrad, domnul Bratislav Milanoviæ. Din păcate corespondența pentru Jurnal n-a mai putut avea loc. Manuscrisul cu însemnări n-a mai fost de găsit. S-au pierdut lucruri importante, lucruri pe care…
Dar iată-mă călător pe drumul întotdeauna prăfuit de cîntatul cocoșilor…







Postfață

Fac presă cu oameni disciplinați, care vin la program, redactează conștiincios pe colțul biroului și își predau la termen articolele. Articolele lor ies disciplinate, conștiincioase, apar la termen. Pentru mine, Florian Silișteanu e o pacoste, mă scoate din program, din minți, din țîțîni. N-am nevoie de un Silișteanu, fiindcă într-o redacție ori ai 40 de Silișteni, ori nu vrei nici unul. Sincer să fiu, aș prefera să fie 40, ar ieși un ziar genialoid, cu tiraje enorme, un ziar care ar arde frumos o zi, o lună, un an și cu asta basta, dar ar rămîne în istorie drept cel mai frumos și nebun ziar.
Acum, Florian Silișteanu s-a mai învîrtit de o carte, așa cum se învîrtește întotdeauna de tot ceea ce e bun pe lume. Cine va citi acest volum va avea impresia că privește radiografia creierului unui sănătos în lumea bolnavilor, un sănătos care e obligat să procedeze la compromisuri și să fie și el din cînd în cînd bolnav pentru a putea supraviețui. Reportajele în sine sînt fumate în pipa istoriei, sînt evenimente la ierbar, dar, dincolo de ceea ce se vede, se întrezărește silueta don-quijotescă a singurului reporter pursânge din Argeș, singurul care știe că o documentare nu e o mîncare și un reportaj nu e un partaj.
Nu știu de ce mi-a cerut mie Sile acest predos, că prefață nu poate fi, dar cert este că mă împăunez cu această nouă carte a lui, fiindcă e singurul meu reporter pe care, după ce îl vomit, îl pap la loc.
În fine, a pleca înseamnă a scrie puțin – iată o formulă pentru care merita să apară și acest volum.
Te îmbrățișez, Silișteanu, și: hai la bere, fiindcă berea l-a făcut pe om. Glumesc, așa cum fac ori de cîte ori sînt fericit și sînt fericit că apare încă un volum multidimensional al lui Florian de care mi-e Sile.

Gheorghe Smeoreanu,
11 aprilie 2000