Măi proasto,
Și-ai să râzi într-un final hapsân și colorat,
Să știi că știu,
Și-am înțeles că n-ai uitat,
De răul ce cu voia ta mi l-ai primit,
Și-ai zis: "Te voi uita, străine..."

Și-ai plecat.

Să fie voia ta, copilă,
Cu zâmbet ofilit,
Să fie oameni veseli,
Ce-n stradă le-ai zâmbit,
Să fie lume bună,
Ce-n casă ai primit,
Să fie geamăt de plăcere,
De după asfințit,
Să fie brațe multe,
Pe care-ai adormit,
Și să nu știi, copilă,
Dacă pe ei,
pe mine,
sau pe tine te-ai mințit.

Blestem!
Nu vorbe îți ofer,
Nu soare ce răsare,
Doar stele care pier,
Căci tu prea bine știi, din VOIA TA hotar am desenat:

[Doar proștii știu să râdă cu adevărat.]

Și ți-aș fi dat putere,
Să urci până la nori,
Și ți-aș fi dat otravă,
Să bei adeseori,
Și viață-n tine,
Eu ți-aș fi șoptit,
Dar tu,
Nu înspre,
Ci de mine ai fugit.

....


[Și-atunci aleg să tac.]

Și când va fi să mori,
Am să-ți apar în gând
Și-atuncea
am să-ți zic
că tu ești jumătatea mea

dintr-un nimic.