O viață trăită într-o săptămână
Un început de an tragic. După sărbători în urma unui control medical mi s-a spus ca voi face o operație care nu îmi este garantată. Deși copil fiind, mi-am dat seama ce se întâmpla .l-am auzit pe doctor spunându-i mamei : „Nu știu ce este, nu am mai văzut așa ceva, deci nu vă garantăm operația”
Într-un moment dificil, mama a hotărât că mă voi opera în capitală. Încep zilele de coșmar : analize, vizite prin spitale și radiografii.
În două zile trebuia să plec. În familie se discuta pe ascuns, toți erau la pământ.
Prietenii mei nici nu bănuiau ce se întâmplă cu mine.
Durerea cumplită a fost când am realizat că mai am de trăit probabil două zile. Tatăl plecat de un an într-o delegație, află situația și nu poate veni acasă.
Toate planurile de viitor visele și speranțele mi-au fost spulberate. În două zile nu mai puteam face nimic, toate visele au fost transformate în scrum. Nimic nu mai conta.
Părinții deși erau distruși încercau să se ascundă de mine în speranța că nu știu ce se întâmplă. Cum era să-i spun mamei când i se citeau lacrimile în ochi că l-am auzit pe doctor când i-a spus diagnosticul?
Mi-am dat seama câte lucruri doream să le termin, dar nu mai aveam timp. În cele două zile mi-au trecut o grămadă de prostii nebuni pe care voiam să le fac căci așa cum spunem toți: „O viață am” așa și eu mă gândeam să profit de ultimele două zile.
Totuși cel mai bun prieten al meu, Dumnezeu, mi-a dat puterea de a merge mai departe. Astfel așteptam momentul plecării fără să mă gândesc la ceea ce va urma. Mi-am spus: „Fie ce -o fi”. Zilele au trecut și a sosit momentul plecării.
Despărțirea de rude de prieteni și de toți cei dragi a fost cea mai grea. Cu câteva minciuni și lacrimi ascunse am reușit să spun ADIO tuturor și am plecat.
Atunci am realizat ce înseamnă grelele cuvinte pe care le spunem cu toții la nervi: „Doamne vreau să mor!”
Ideea de a nu-i mai vedea niciodată pe cei pe care îi iubesc mă copleșea dar totuși credința în Dumnezeu și rugăciunile familiei mi-au dat puterea de a intra în sala de operație.
Nu am simțit nimic, dar cea mai i cumplită a fost binecunoscuta anestezie totală . nu știu cum a fost la alții dar la mine parcă am intrat într-un tunel fără sfârșit , în întuneric, undeva foarte departe de realitate. Inițial am crezut că am murit . Încercam să descopăr unde mă aflu. Nu vedeam, nu auzeam nimic. M-am întrebat dacă sunt în rai sau în iad, apoi L-am strigat disperată pe Dumnezeu.
Apoi…, apoi o mână caldă m-a trezit. În lumina zilei am văzut chipul mamei. Atunci am înțeles pentru prima oară cât de mult îmi iubesc familia și ce înseamnă să fii părinte.
Un diagnostic greșit, o săptămână cumplită, o amintire, o lecție de viață.
Acum când le-am povestit prietenilor mi-au spus să uit că a trecut, că a fost o prostie. Mă întreb „așa să fie oare?”. Acum când realizez ce s-a întâmplat cu adevărat și ce putea să se întâmple. Am descoperit că toți avem un rost și un drum în viață pe care ni l-a dat Dumnezeu și că niciodată nu trebuie să dorim ca acesta să se sfârșească.
Trebuie să prețuim viața căci nu știm niciodată când se termină .
Dacă ai mai avea câteva zile de trăit tu ce ai face? Mai gândește-te înainte să răspunzi și mai ales înainte să spui sau să faci ceva.

Dana