Un alt fel de singurătate

Nu credeam să ajung să mă împac cu singurătatea mea. Nu, nu i-am făcut un loc confortabil în viața mea, dar nici nu o mai văd în culorile acelea reci și închise.
Am “sărit” de ceva timp bariera celor 30 de ani. De ceva timp, da, dar am ajuns să mă obișnuiesc cu starea asta de lucruri, încât parcă nu mai are nici o importanță numărul anilor peste 30. Știu, nu este o soluție pentru viitor, dar mai știu că singurătatea poate fi o binecuvântare, dacă nu ajungi să o trăiești în doi, deoarece, ceea ce rămâne după aceea te poate face uneori, iremediabil pierdut chiar și pentru tine.

O vedeam aproape zilnic cum trece. De fapt ea nu trecea, ea iși făcea apariția, oriunde s-ar fi dus. Nu trebuia să spună nimic, trebuia doar să treacă pe acolo, iar prezența ei, rămânea suspendată mult timp în urmă, săpând invidie și admirație, nemărturisită însă, în mințile femeilor, și cine știe ce fel de gânduri, în mințile bărbaților – ei știu! Da, categoric, ea era o apariție: frumoasă, elegantă, mereu altfel decât fusese cu o zi înainte, cobora sau urca cu grație, într-o mașină sport, făcută parcă special pentru ea, sau împreună cu soțul, la fel de frumos și elegant, într-un jeep superb.
Îmi amintesc cum am asistat odată, fascinată, într-un magazin, cum și-a cumpărat câteva cupoane de materiale. La ea, totul părea perfect, de la mâinile mici, îngrijite, până la gesturile delicate, vocea caldă… Știu că a lăsat atunci la “Casă”, o sumă cu care eu, rapid, în gând și pur și simplu teoretic, “ieșeam” și din sărbători, și din iarnă, incluzând aici și costurile pipărate ale întreținerii. Nu știu dacă pot explica ce am simțit atunci, cred însă că sentimentele mele nu se deosebeau cu mult de cele ale vânzătoarelor, admirație, invidie, sentiment de care nu prea eram mândră, evident însoțite întotdeauna de întrebarea sâcâitoare și disperantă, Eu de ce nu???
Copilul apărut peste noapte în viața ei, îl purta în brațe cu atâta eleganță, de parcă ar fi fost un accesoriu al vestimentației ei fără cusur. Era însă ceva, totul în ceea ce o privea părea prea perfect pentru a fi adevărat, ori poate invidia mă făcea și pe mine să caut urâtul și răul, acolo unde parcă nu-și aveau locul.
Aveam să aflu întâmplător că viața ei este departe de a fi un vis trăit așa cum părea. În spatele ușilor închise, viața ei își pierdea toată strălucirea de care se înconjura când pășea pragul casei. Furtunile izbucnite aproape seară de seară, cuvintele grele pe care fără nici un efort le auzeau și vecinii din apartamentele alăturate, încet, încet au început să i se citească pe față. Ceea ce toți cei care o vedeau și o invidiau, considerau a fi aroganță, aer de superioritate, eu, am început să văd ca o mare tristețe, aceea tristețe care te face să uiți să mai zâmbești, să te bucuri de lucrurile simple ca o zi senină sau aroma cafelei de dimineță.
O vedeam uneori plecând cu copilul în brațe. La fel de impecabilă și elegantă totuși, mi se părea acum de parcă se agăța cu putere de acel copil, și am realizat că acesta era singurul motiv care o făcea să rămână, să îndure umilința și lipsa de respect a unui soț mai mult decât autoritar și dur.
Și parcă nu își mai face apariția, ci doar se strecoară, încercând parcă să evite astfel ca cineva, să încerce să intre în sufletul ei. Și parcă ar fugi cu copilul, și nu s-ar mai întoarce. Dar se întoarce de fiecare dată, și ține piept furtunilor, pentru ca a doua zi să fie din nou frumoasă și elegantă, parcă mai tristă însă, decât era cu o zi înainte.
Știu, nu este Povestea mea, poate că nici nu este o poveste în adevăratul sens al cuvântului. Nu știu ce se întâmplă acolo în casa ei, în viața ei, în sufletul ei nici atât. Aud doar uneori, și nu numai eu, izbucniri de furie pe un ton baritonal, și rareori, scurte și discrete hohote de plâns, înghițite poate de teama de a nu înrăutăți mai mult lucrurile. Și atât.
Poate nu e nici măcar Povestea ei, dar cu siguranță e povestea multor femei care învață să plângă și să tacă, strângând în brațe un copil sau mai mulți, și toate visele pe care o mama și le face pentru copiii ei. Și uita astfel să mai râdă, să mai fie frumoase. Rămân doar mame și femei pentru care, de la zâmbetul rar și chinuit de pe față apărut între mânuțele mici care îl caută pe chipul mamei, pănă la ziua de mâine, totul este o luptă.
Poate totul se întâmplă în mintea mea de femeie. Imperfectă și singură. Poate că încerc doar să găsesc urâtul și răul pe un chip frumos cum al meu nu va fi niciodată, într-o viață îmbelșugată așa cum eu, nu cred că voi avea vreodată. Sigur însă, este faptul că ceea ce aud nu este rodul imaginației mele, ceea ce mă face totuși să cred că ceva rău și urât se întâmplă. Și este trist, și este păcat, pentru că noi femeile, avem acel dar minunat, de a da viață. Măcar pentru asta, și viețile noastre ar trebui să fie pline de bine și frumos.

Și uite așa ajungi să te împaci cu singurătatea, să nu o mai privești cu teamă astfel, ci ca pe o șansă de a fi liber și stăpân pe viața ta. Ajungi să te simți minunat în blugii și adidașii pe care i-ai cumpărat anul trecut și pe care știi că trebuie să îi mai porți și la anul, pentru că asta e… Să te bucuri de liniștea din… spatele ușii inchise, când doar radio-ul sau televizorul, mai au ceva să-ți spună, cât de tare vrei tu. Să te simți norocos în pragul fiecărei zile, să te bucuri de lucruri simple ca un soare generos sau aroma cafelei de dimineață…