Cum e să-ți dorești, clipă de clipă, să fii altul, dar să simți că așa cum ești acum e bine și vei reuși? Aș da nevoia mea de a scrie pentru o secundă față în față cu Dumnezeu! Câteodată, inceritudinea e cea mai cumplită povară, iar parfumul Lui m-ar liniști, m-ar împăca, n-aș mai alerga, cutremurat de neliniște, spre o țintă incertă. Însă, de aceea e așa un scump! Că trebuie, înainte de a primi ceva, să crezi! Asta e proba fiecărui om!
Omul, după mine, s-ar descrie așa. O siluetă, la marginea prăpastiei, stând pe un petic de pământ, lângă crucile îndoite, de parcă Dumnezeu s-ar sprijini pe ele! Într-un miez de noapte de februarie, unde peisajul nins e străbătut de aiderea blândă a lunii. Iar trupul complet amorțit să fie dezghețat de o carnală durere, atât de cumplită încât inima, pieptul, ochii, sufletul, toate să cedeze. În brațe o chitară, prost acordată, din care să se îndrepte spre nimeni notele și versurile meodiei „And I Love her – Beatles”! Iar lângă, o sticlă de vodkă, expirată de doi ani, cu aromă de nucă! Și toate astea dând naștere unui șir de lacrimi sfâșietoare, conduse, parcă pe un ultim drum, de vântul ce se năpustește dinspre creste spre univers.
Locul meu perfect pentru o asttel de scenă ar fi Caraiman! De ce Caraiman? Pentru că acolo am cunoscut un om deosebit, la care țin enorm de mullt. Cineva care m-a făcut să înțeleg că sufletul meu nu e doar tristețe și blestem și că nu e o slăbiciune să simți sau să scrii ceea ce simți. Pentru că acolo am descoperit un frate, am simțit că sufletul acelui om poartă amprenta fratelui meu mort în 1989.
Să te doară sufletul și să simți deznădejdea cum sapă în tine ca o carie e cea mai cumplită povară! Doar cei care o au pot înțelege. Și e ușor atunci când te doare, când cineva te rănește, să iei ura și cruzimea, ca arme, și să-ți sapi în sângele lui liniștea. E chiar prea ușor! Dar la ce bun? La ce bun? Căci mereu se vor arunca peste tine alte și alte momente în care cei din jur te vor răni cu indiferența lor, cu ignoranța lor!
Iar dacă îți accepți condiția ține oare de lașitate... de curaj? În fața Diavolului toți suntem niște „lași”, indiferent de victorii sau de înfrângeri! Þine, cred, de calitatea asta minunată cu care am fost înzestrați, aceea de a fi om!
Și, oare, cât ne datorăm nouă și cât suntem datori altora? Pot spune că voi răscumpăra vreodata, indiferent de dragostea mea, ochii mamei mele, mari și tulburi ca ai unei căprioare fugărită de moarte? Că toate visele ce și le-a ucis pentru mine, că nesfârșitele ore de muncă inumană, că toate lacrimile și cearcănele, că toate insultele vieții, cândva, iși vor primi răsplata?
Și oare, cum să mai poți deschide ochii dimineața și să vezi pe cei ce altădată te țineau în brațe și te răsfățau cu dragostea lor, cu zâmbetul lor, cum stau acum, ca două flori sprijinindu-se una de alta, într-un ghiveci, în spatele unei ferestre murdare, așteptând mila Domnului și călduța adiere a soarelui. Cum?
Și cum pot eu îndrăzni a mă schimba pentru a fi altfel decât așa cum am fost crescut? Să râcâi din suflet faptul că simt, că iubesc, că mă doare, faptul că plâng, că vreau să cunosc, să înțeleg măcar o parte din tot ceea ce există, faptul că iert sau că uit, faptul că toți aș vrea sa-mi fie prieteni ori faptul că am încredere în oameni, faptul că zâmbetul și pofta de viață e o parte din mine sau faptul că acționez mânat de sentimente?... Cum să ucid toate astea în mine?
Ce poate fi mai minunat decât, în vastitea întunericului, să te ridici ușor de pe pernă și să admiri femeia pe care o iubești cum strălucește în sufletul tău? Să îți alungi somnul nesuportând gândul că nu o vei privi, chiar și pentru câteva momente, și să înțelegi că alături de ea totul poate fi înfrânt, că alături de ea lumea toată îți poate fi împotrivă iar tu să nu te simți învins! Și ușor, fără să știe, să o săruți, ca un umil semn prețuire!
Ce poate fi mai minunat decât să-ți strângi la piept copilul? Să te umpli de liniște și bucurie urmărind zâmbetul lui inocent, ochii lui mari și limpezi ce parcă-ți spun Dumnezeu e Iubire, Dumnezeu e în mine!
Ce poate fi mai minunat decât să-ți vezi părinții, la bătrânețe, cum lăcrimează de fericire, mândrii de ce a ajuns copilul lor? Și să știe că darul scump pe care ți l-au oferit nu a fost în zadar și că visele lor refuzate au încolțit și s-au împlinit prin tine!
Ce n-aș da pentru o secundă...

(23-feb-2003)