Obosise.
Obosise sa vorbeasca, obosise sa planga, obosise sa rada,
sa poarte tot felul de masti functie de asteptarile celorlalti,
se saturase pur si simplu de reguli,
de viata,
sau, in orice caz, de felul asta de viata.
Conventii, norme, reguli, asteptari,
asteptarile celorlalti, evident,
intotdeauna numai ceilalti conteaza, tu n-ai nici o importanta,
ar fi si ridicol dealtfel. Chiar, cum ar fi
sa te ridici intr-o zi in picioare si sa strigi
stimati domni si stimate doamne,
stimati cum v-o mai place sa va denumiti,
in fine,
stimati cospecionari ca sa nu ne mai complicam cu apelative inutile,
ce mama dracului aveti voi cu viata mea?
E viata mea,
o traiesc eu si am chef s-o traiesc asa cum vreau eu,
nu cum vreti voi, traiti-vi-le pe-ale voastre,
a, nu sunteti in stare,
nu stiti cum se face treaba asta, traitul,
nu v-a invatat nimeni regulile de baza ale jocului?!
Nici macar nu stiti ca e un joc, vi se pare imposibil si subversiv jocul, existenta trebuie sa fie alcatuita numai din lucruri serioase,
asa e sanatos,
rasul este o crima impardonabila,
cel ce se bucura trebuie trimis pe scaunul electric,
trebuie extirpat din sanul dumneavoastra ca o tumoare cumplita...

Obosise intr-atat incat nu se mai simtea in stare nici macar
sa faca asemenea mici nebunii,
nu mai avea nici un chef sa se-amuze scandalizandu-i pe scortosi.
Cu toate ca in trecutul nu foarte indepartat
gasea teribil de relaxant sa ii faca s-o ia razna pe indivizii astia, aratandu-le ce sunt ei in realitate,
numai scoarta,
nista carcase goale,
cioc-cioc, e cineva acasa,
sa-i faca sa auda si sa vada golul,
nimicul adapostit in cojile lor stralucitoare
de mandrie,
cu atat mai stralucitoare cu cat
singura lor ocupatie e sa si le lustruiasca
reciproc...
Obosise sa fie judecata de ceilalti numai dupa imaginea carcasei,
in fine,
ce sa mai lungim vorba, se saturase
sa se simta ca o ciudatenie, ca un monstru
printre asa-zisii semeni
ai sai.
Obosise sa-si caute locul.