Drumul


Un om a ajuns odată la capătul lumii. A ajuns fără voia lui, mai exact fără să-și fi propus vreodată asta. Capătul lumii nu a fost niciodată ținta lui. Pur și simplu s-a intâmplat. Pașii grăbiți și un moment de neatenție l-au făcut să piardă cărarea binecunoscută și să o ia pe un drum greșit. Nu-și mai amintea unde și când se despărțise de drumul obișnuit și s-a rătăcit. Avusese prea multe gânduri și griji in ultima vreme și nu mai era atent la drumul pe care îl făcuse de mii de ori în viață. Credea că îl cunoaște îndeajuns de bine ca să se poată intoarce cu ochii închiși acasă. Dar de data asta, cand ridică ochii, nu mai văzu ușa casei sale. Casa care îl adăpostea de frigul, vijelia sau arșița de afară, acum nu o mai găsea. Greșise calea? Sau poate ca drumul viclean avea chef de joacă și atunci când îl parcurgi a nuștiucâta oară se preschimbă, te amețește și te aduce aici?
Era pe marginea unei prăpastii. Bănuia deznădăjduit ca dincolo de ea nu este nimic văzând întunericul ostil din fața lui și ascultând tăcerea rece și fără timp al cărei ecou era o liniște înghețată. Aici era limita. Bezna era densă, dură, ca un zid. Își imagina că dacă ar fi încercat să sară în gol pentru a desființa cu propria existență neantul negru, probabil ca saltul I-ar fi ramas incremenit așa cum un moment imortalizat într-o fotografie este amintirea secundei moarte. Lupta era inutilă: neantul l-ar fi înghițit și l-ar fi invins.
Privea înainte și căuta un răspuns, o speranță. Dar înaintea lui era noapte veșnică.
Înapoi nu se mai putea întoarce pentru că în urma lui crescuse o pădure deasă și amenințatoare. Vegetația sălbatică părea un animal fantastic, o jivină care se apropia pe furiș, îl înconjura din toate părțile vrând parcă să-l împingă în gol. Iar el, nefericitul, se afla singur pe marginea genunii, în față având întunericul golit de timp iar în urmă frenezia vegetală ce lupta cu disperare și tot mai puternică cu fiecare centimetru câștigat. Gonit, înghiontit, alungat de plantele tinere, verzi, invincibile, era gata să cadă. Aproape îngenuncheat, reușea tot mai greu să-și mențină echilibrul.
Dar cu o clipă înainte să se predea, o pasăre mare, un vultur uriaș coborât din văzduh, își înfipse ghearele în spatele lui și îl ridică spre cer bătând lin din aripi.
Omul căutase continuarea drumului său înainte, urmând logica unui drum pământean – pe orizontală. Uitase că mântuirea vine de sus.
Pasărea minunată îl purta ca pe o comoară spre ceruri tot mai înalte ce răsunau de cantece în care se împleteau precum într-o coloană infinită rugăciunea și zborul.
Vulturul se intoarse să salveze alt suflet, abandonându-l pe omul nostru în cerul purității și al nădejdii. Acolo, în locul rănilor lăsate de vultur, I-au crescut aripi mari ca ale călăuzei sale, aripi mișcate de un dor fără nume care îl duceau spre ceruri noi, spre lumina desăvârșirii.