“Poate că în miezul miezului acestei cărți nu se află altceva decât un urlet galben, orbitor, apocaliptic… Azi-noapte, secat de orice puteri, am adormit între cearceafurile fleșcăite și am zăcut ca un hoit înghețat pe un câmp, într-o lipsă de ființă față de care moartea e o forfotă aiuritoare, până când am avut iarăși, după trei sau patru ani, starea mea nocturnă de “revelație” (de fapt, n-am găsit niciodată un nume potrivit pentru ea, iar cel pe care-l folosesc aici mi se pare convenabil doar pentru că e slab, nemarcat, căci, de altfel, în nebunia fără limite a visului meu “esențial” – dar aici mai ales cuvântul “meu” ar trebui pus între ghilimele – nu mi se revelează nimic, decât, poate, însăși revelația: mi se revelează faptul că în această lume opacă, densă, omorâtoare ca o pernă pe care cineva ți-ar apăsa-o peste față ca să te sufoce, pe când stă cu genunchii pe pieptul tău și-ți stăpânește nemilos zvârcolirile, revelația e posibilă. Ca un por accidental în fildeșul tare care-ți înconjoară cisterna interioară de lumină vie, un por întortocheat ca o galerie de cari, se poate deschide deodată privirii tale un tunel luminat de focul nemuritor dinăuntru, pe când te rotești neliniștit, în vise și viziuni, dând roată și roată Enigmei.”

Mircea Cărtărescu, Orbitor, Aripa stângă

Cu câteva zile în urmă vorbeam cu Magul pe YM despre postmodernism, mi-a spus că pregătește un text cu acest subiect, s-a oferit să îmi împrumute și mie niște cărți pe această temă, eu i-am propus să postăm pe site două dialoguri, în care să jucăm fiecare dintre noi pe rând rolul avocatului acuzator și apărător. A fost de acord.
Până atunci, am luat cartea lui Cărtărescu, am deschis-o la o pagină întâmplătoare și am copiat textul de mai sus. Nu a fost nimic premeditat, dar orice demonstrație pe care aș vrea să o fac se găsește deja aici. Trebuie citit doar cu atenție, în text și în subtext se află atât întrebările, cât și posibilele răspunsuri.

Căutam un pretext pentru a vorbi despre textul literar ca o hologramă sau ca un fractal, autoconținându-se, autoreferindu-se și autorafinându-se. Doream să vorbesc despre gândirea “slabă”, despre refuzul sensurilor absolute, despre neîncrederea adânc îngropată în subconștient (sau inconștient, mai degrabă?) față de orice țintă rațională, despre magia accesului temporar la o altfel de realitate, despre lipsa de entropie a acesteia. Nu o mai pot face, orice discurs aș încerca acum, în mod inevitabil el ar fi fals, îngust, înghesuit cu de-a sila în naivitatea unor formulări.

Vă aștept în schimb interpretările, întrebările.

Nu cred în apropierea asimptotică, ci în norul energetic în care se rotesc (hai să fim serioși: levitează) electronii.

PS: Un simplu nume poate distruge o idee. Nu cred în conceptul de “Bibliotecă Virtuală”, cred că o denumire mai potrivită ar fi fost aceea de “Caiete Virtuale”. “Jurnale” de lectură, pretexte pentru a iniția dialogul pe text, pentru a duce un gând mai departe, sau pentru a te apropia din nou de tine prin intermediul unui străin care te-a făcut la un moment dat să închizi cartea în mijlocul paginii pe care o citeai, lăsându-te pradă unei vrăji. Nu există comentarii la textele din Biblioteca Virtuală, iar asta înseamnă că ele sunt pe jumătate moarte.
Nu comentați nici acest text: va muri și el.