initial am asteptat reactii la evenimentul de sambata. credeam ca o sa curga garla. oare e putin lucru o lansare de carte?

apoi m-am gandit sa scriu un editorial, dar ideea a esuat. ma gandeam numai la rasul starnit cand am dat cu sutul in pragul salii unde se savarsea dezlegarea la ochi a poeziei.

n-o sa enumar numele, cei care au fost se stiu ei mai bine. stiu doar ca atunci cand am intrat era senin, si pe fetele oamenilor incantare. cel putin asa am tras cu ochiul de dupa costumul scrobit al lui Silisteanu, de dupa ochelarii lui Anton, prin camera foto a lui Pan, prin mana dusa la tampla a lui Mat. de Bogdan nu mai spun, noi am venit impreuna. chiar si pe frontul Chisinau-Bucuresti era soare, de la Silvia Caloianu la Vamesu', prin Alma si Filip...

"lansatoarea" era la "catedra" mai emotionata ca o scolarita. de fapt ea a recunoscut-o cu o inocenta debordanta. Licorna a simtit si ea asta, in timp ce Aleks era cu gandul la cocorii pe care trebuia sa ii scoata din hartie.

am avut si eu un spici, unul interior, care ar fi sunat cam asa:

poezia e sacrificu dulce, barbar, apoi amar. de fiecare data cand ne rastignesc cuvintele, din rostuitorii frumosului curge prin har, viata pentru ceilalti.

ce este aceasta daca nu o daruire imensa? am citit aura poetei astazi aici de fata si nu mai pot ascunde adevarul:

Oriana, bine ai venit printre daruitori!