Omul are o esenta ca o radacina de copac. N-o poti smulge din mediocritate si rutina ei innebunitoare. Aceasta esenta este insasi imperfectiunea. Omul insa are un dar de la Dumnezeu: boala, disperarea, pasiunea pentru perfectiune.
Cine ar fi crezut ca o sa ajung sa te iubesc mai mult decat…ma iubesc pe mine? Nu…nu sunt narcisista…dar ma iubesc…nu asa mult, dar datorita tie…DA, tie, Ovi, am ajuns sa-mi accept tot si chiar sa iubesc! Nu stiu cum sa-ti mai explic, sa-ti mai arat, cat de mult te iubesc! Dragostea mea pentru tine este de nemasurat, enorma, imensa! Intelegi? Simti? Te iubesc mai mult decat…mult! Te ador! Si vreau sa-ti fiu mereu aproape! Orice s-ar intampla, la bine si la rau! Intotdeauna pentru totdeauna! Mi-ai patruns in vene, esti ca un drog, imi sfasii si imi arzi inima. Parca te aud noaptea…uneori fumez si parca te aud spunandu-mi ca nu sunt singura…Drumul spre tine a insemnat mult…iubirea ta m-a salvat si cred in continuare in parfumul ei echivoc…Cred in destin, cred in noi…Cu tine ma simt intreaga, SUNT intreaga, SUNTEM TOTUL si nu-mi mai este frica de faptul ca as putea fi un NIMIC, pentru ca noi doi formam sfera inextricabila a iubirii! De ce afirm lucrul asta? SIMPLU! SIMT!
Uneori mai simt durerea (atunci cand nu esti cu mine), iar durerea mea este tradusa prin foc…Si focul nu ma lasa sa mint…nici n-as putea… atunci cand spun ca tu esti FERICIREA MEA!
Inainte cautam omul in inuman (inainte sa te cunosc) si ma speria prostia acerba a acelor „persoane”…mi-era sila de ele, dar totusi nu-mi amintesc cum mi-am parasit vizuinea chioara…pentu secretul lumii! Rautatea! Perseveram in tampenia mea cautand…Fericirea n-o gasesti cautand, ci pur si simplu o gasesti! Si te-am gasit! In ele…in fiintele diforme si montruoase traia NIMICUL…era ca un parazit infestand lumea pe care o atingea, chiar daca o facea numai cu glasul… Clipe de agonie le-a sfredelit trupurile si inca o mai fac…
Dar a aparut o fiinta calda, atat de calda, un copil prizonier intr-un trup de barbat, iar acest „prizonier” i-a intins mana acestui monstruos titan alb. Atunci, tu, ingerul meu, mi-ai invadat universul; era atat de cald la pieptul ingerului meu incat, m-am topit intr-o lacrima de foc…de atunci inima-mi pulseaza pentru aripile tale…Tu ingerul existentei mele patetice, ai facut sa dispara acel punct negru ce se aprindea si se intindea in toate-mi membrele, nascand in arderea nesfarsitului negru al urii o flacara ucigatoare. M-ai scapat din luminile nascute din ura, m-ai eliberat de nesfarsirea neagra sub care murea cerul meu…Ai deschis o raza in noaptea aceea si ai facut ca stelele pierdute in ceata deasa a sufletului meu, sa rasara…Mi-ai aratat calea spre mine, ai coborat cu razele in mine si mi-ai inceput lumea…Ai stins flacarile mistuitoare din trupul meu, ai distrus tremurul din focul fiintei mele, ai facut sa dispara halucinatiile umbrelor terestre…
S-a nascut un imperiu, care unii ar zice ca a fost facut pe ruinele pacatului nostru, dar ei se inseala; temelia imperiului nostru este Dragostea si a crescut datorita dragostei!
Fii ingerului meu nu vor avea parte de decadere si ura, ci isi vor revendica imperiul cladit de parinti, mostenirea suprema: darul de a putea iubi! Ei vor detrona vechii zei si vor ocoli intunericul, urmand sa-si stapaneasca destinele precum stapanesc lumea lor, a ingerilor! Vor cuceri Soarele cu inchinarile lor, iar Luna printr-un zambet…
Tu, ingerul meu, nu te-ai speriat de incendiul din mine? Ai fost aproape de creatia ta si n-ai avut nenorocul de a-ti vedea faptura gingasa a fetei din mine intr-un sfarsit dureros, privindu-i divina agonie…Ai fost facut pentru mine ca sa-mi intaresti slabiciunile si ca sa-mi maresti statutul...A trebuit sa ma inalti ca sa-mi cuceresti sufletul bolnav…Tacerea mea era de fapt strigatul malefic al dracilor din mine…iar nemiscarea mea a devenit amintire…
Tu, inger, m-ai facut sa simt, sa am, sa fiu, sa te iubesc! Amintirile vor invia si se vor deforma, transformandu-se intr-un final in ceva…etern…Si daca tu, inger, ai fi eliberat, as disparea si eu…
Niciodata nu te voi trada pentru ca TU mi-ai redat speranta, ai ucis demonii ce salasluiau intr-un mine!
Nu pot sa te uit, pentru ca te iubesc! Te iubesc si de aceea am nevoie de tine! Te-am acceptat pentru ca nu vroiam sa te schimbi. Chemarea mea iti este cantec, fiind alaturi de mine cand am nevoie, alteori imi dadeai o lectie. Imi zambeai ca sa nu mai urlu de durere, care-mi despica sufletul…Am fost trista si ingerul meu m-a mangaiat…Am plans iar tu mi-ai induclit lacrimile…
Sunt recunascatoare pentru acea intalnire, de nimeni aflata…acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere…inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratatea mea!...
Iti jur ca niciodata nu vei cunoaste tradarea mea mare pentru ca nu va exista!...Jur pe tot ce poate fi mai scump: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti de tine!
Forever in this world and in eternity!