Inefabil e drumul prin care o idee vine din lumea aceea fără amprente de noroi și se mută intr-o formă vie. Deși sub ochii noștri acest proces minunat scapă percepției imediate.



Așa pățesc și eu mereu cu ideile ce aleargă de la imagine la cuvânt și invers. Mi-a picat sub ochi apusul acela fotografiat acum doi ani, în timp ce mă vânturau frânturi de cuvinte din „O fotografie veche de 14 ani”, o nuvelă în care m-am întâlnit brusc cu un Eliade de dincolo de masca omului de știință.

Spune Dugay-Martin: “ Cum se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur și simplu, pentru că nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel “undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc trancendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența e o formă a morții. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască intr-o Biserică?”

Implacabilei doctrine a morții lui Dumnezeu, în fața căreia orice intelectual de azi și-ar fi negociat resturile de conștiință, îi răspunde un țăran de la Dunăre, Dumitru, fără obișnuitele de acum argumente contra, într-un fel paradoxal, de o forță mistuitoare : “ Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc și sănatate. Dar degeaba încercați să mă speriați D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu așa ușor păcălit de o glumă”. Si inca: ”Nu mă păcaliți cu una cu două”.

Iată cum, încercării noastre de a pătrunde dincolo de lumea supusă unor dioptrii exagerate, i se răspunde printr-un act de credință și optimism. Pentru că, și atunci mi-a șoptit cineva, suntem asemenea flăcării unui felinar, un felinar care visează că a ajuns Soare. El, o flăcăruie, lumină ținută în frâu de o biată sticlă afumată, nu mai poate realiza că Soare nu poate fi apropiat decât eliberând mintea de materialitatea obstacolului, de sperietoarea urcușului sau a căderii. Așa se naște coșmarul felinarului : e o percepție deformată despre sine și despre cele de dincolo de obstacole.



Și așa, felinare într-o lume indiferentă la aspectul sacru al ființei, ni se afumă sticlele, pentru că lumina noastră e plină de impurități și mult prea grea de priviri în pământ. Deja e mai ușor de trăit, în aparență, pentru că nu mai auzim chemarea Soarelui. O armată întreagă de filosofi și literați ne-au furat basmul si ne-au demonstat științific, cum că îngerii nu există. Dumitru ar trebui să bată la prea multe uși, iar felinarul să aibă curajul să trăiască visul urât până la capăt. Numai așa poate recupera inocența primordială și arde în acest fel limitarea.



Am deschis fotografia în Photoshop și mânat de invizibile degete, am creat acel efect Soarelui, lichefiat, redus la potențialitate, totuși în mișcare. Apoi, cuvintele. Le-am dat efect de transparență prin puterea ascunsă a semnului de întrebare. Cuvintele ? Nici măcar nu le-am născocit eu. Felinarul poate…