1 Noiembrie 2003

Nu mă pot hotărî ce titlu să dau creației mele din această seară tristă de Noiembrie.

“Pentru ce?”
“Uită-mă!”
“Dac-aș putea...”
“Rugăciune”
“De ce?”
“Chemarea”
“Dincolo de vis”

Toate aceste titluri răsar din sufletul întins la maxim, și pur și simplu nu mă pot hotărî.

Vinul de Jerez, minunat de sec cu izul lui de nuci verzi s-a topit în Poesia asta, Poesia mea, și i-a dat și ei acel gust inconfundabil. Doar pentru titlu n-a mai rămas destul, și lucrul acesta nu mă lasă să respir.

Întortochiate sunt căile dragostei, căci acum trei ore aveam o sticlă plină și o iubită de parăsit în triste versuri, iar acum cu ce-am rămas? O Poesie fără titlu.

Pe asta nici măcar nu pot s-o public, mi-ar contazice toate principiile estetice, desfășurate cu o sinceritate vecină cu nebunia în ultimul număr al “Ebulioscopiei Lirice”. Ce-i o poezie fără titlu decât o lumânare fără flacără, un chibrit fără fosfor, o cămilă fără cocoașă? Ori asta nu poate fi acceptabil pentru un estet, e un sacrilegiu, un iconoclasm și-o profanare. Unele poezii nu merită nici să aibe titlu, de aceea când o Poesie vibrează de Sentiment e o crimă de neînchipuit s-o decapitezi.

Dar uite că mi se-ntâmplă, și nicidecum nu mă pot hotărî. E târziu (4:50 AM) și nicidecum hotărârea nu-mi vine – și așa mai pun o nouă noapte nedormită pe altarul Iubitei. De fapt a Fostei Iubite în acest caz, căci îndată ce va avea un titlu, Iubita își va lua zborul de pe craca mea.

Să fiu 100% sincer, practic e puțin tardivă poezia asta, căci Ea a zburat de vreo două săptămâni, și trece strada când mă vede pe partea ei, ceea ce mă îndurerează în ultimul hal. Și mi-a fost imposibil să accept. N-am mai scris o pozie de două săptămâni din cauza asta. Ea a rămas insensibilă, ca o piatră aruncată în omul de la stâlpul infamiei, căzută la picioarele lui sângerînde.

Așa că trebuie să găsesc un titlu, să mă despart, să-mi pot vedea de viața mea poetică, și să pornesc din nou la drum, Cavaler al Tristei Figuri, pentru o nouă Rosinanta.

(pauză 10 minute, concentrare, energie, lumină spirituală)

Lumină!

Lumină, lumină! Doamne, l-ai binecuvântat pe robul tău, în zorii zile de 2 Noiembrie la 7:40 AM, l-ai luminat Doamne, cum de mult nu l-ai mai binecuvântat!

“Zorii unei zile de Noiembrie
de Giluc Sofroneciu

Te-a mângâiat pe corpul gol privirea mea albstră
Și ai simțit că-i rece, sfârcurile ți s-au întărit,
Te-ai ghemuit, te-ai învelit cu părul mătăsos și negru,
Þinând cu dinții de căldura corpului tău.

Te-a înghețat privirea mea nemiloasă.
Buzele albastre, reci, ochii nemișcați, brumați,

O astfel de făptură rece nu-mi e de nici un folos – mi-am zis,
Și te-am lăsat să dormi în racla de cleștar,
Până când Făt Frumos te va trezi.

Și am pornit din nou, mânat din nou de foame
De foamea mea de oameni cu sânge cald.”