Oare cati dintre noi nu sunt niste mici monstri egoisti?
Cand suntem fericiti, lumea nu ne mai incape, de mare ce ne este sufletul, atins de aripa unui zambet.
Cand suntem tristi, loviti, cazuti, intoarcerea catre sine demonstreaza inca o data ca suntem egoisti, doar ca de aceasta data dorinta de a avea totul, doar pentru noi, este, intrucatva, explicabila. Dorintele noastre se reflecta ca intr-o oglinda in ochii mirati ai celor din jur si poate chiar in prezenta lor efectiva.
De ce oglinda aceasta este mereu mincinoasa si transforma oamenii in ceea ce nu sunt?
Doar pentru a fi pe potriva suferintei si dorintei de alinare a unui suflet ratacit?
Cineva spunea ca viata porneste de la doi, trece prin unu si se incheie catre zero. Nu pomenea de durere, mereu prezenta in mintea oamenilor carora le este teama de atingerea celor din jur, de cuvintele spuse sincer si fara menajamente, de o privire netrucata.
... Durerile vietii sunt altele, iar noi parca am fi niste copii care se joaca "de-a imitatia", crezand ca se pregatesc pentru realitate. Ce bine ar fi, daca realitatea s-ar potrivi visurilor noastre! Un pragmatic ar spune ca trebuie sa-ti croiesti visele in asa fel incat sa se potriveasca, pe masura posibilului, cu ceea ce poti numi realitatea ta, fara a interveni dramatic in vietile celorlalti si fara a le tulbura visele. Eu nu mai stiu ce sa spun, mi-au ajuns cuvintele pana dincolo de mine insami.