Îmi simt mintea și sufletul scufundate într-o tăcere ancestrală.Mă simt înconjurată de gol,iar golul mă doare.
Aș vrea să ajung precum Budha odată, în starea de Nirvana, când doar bătaia inimii m-ar mai ține în viață. Să fiu detașată de toți, și de toate.
Am nevoie de un moment de "respiro" în viața mea. Să aud cum trec tainele deasupra plopilor, trupul să-mi fie unul și același cu freamătul frunzelor și ploaia să mi-l acopere.
Deși trupul mi-e tânăr, sufletul caută liniștea și așteaptă momentul din urmă, poate influențat de cuvintele oamenilor sau prea obosit să mai aștepte până în zori, răsăritul soarelui.
Trec foarte ușor de la o stare la alta, ceea ce azi mi se pare bucurie, mâine devine năpastă. De ce nu-mi găsesc liniștea? Oare singura alinare, singurul mod de liniștire l-aș găsi prin moarte?! Nu mi-o doresc. Deși au fost momente când întunericul ei era lumina mea.
Acum, însă, simt că ceva mă ține în viață, ceva care nu mă lasă să mai tânjesc după liniște.
Acel "ceva", să fie oare, șansa mea de supraviețuire?!